VP - 51
— Fată frumoasă. Cartier frumos.
Ea se încruntă.
— Ollie, pe bune vorbesc, nu-mi plac vrăjelile.
— Zic şi io, stai pe cea mai faină stradă din oraş. Când eram copil, îmi doream mult de tot să stau sub copacii ăştia.
— Până când ai descoperit că restul lumii are străzi mult mai faine şi copaci mult mai faini?
Ea arătă spre o casă albă, cu două etaje, cu o verandă mare.
— Aia-i a mea.
Ollie intră pe alee şi opri motorul. Makani aşteptă ca el să dezvolte comentariul ei – să-şi exprime acordul în privinţa preferării oricărui alt loc din Osborne. Cum el n-o făcu, ea începu să se îngrijoreze că-l presase prea mult. El o complimentase de două ori, iar ea-l respinsese de tot atâtea. Şi deşi ea avea impresia că el voia să se mute de-acolo, tot era nasol s-auzi pe cineva vorbind urât despre oraşul tău natal.
— Dar să ştii că ai dreptate. Chiar e cea mai faină stradă. Cred că am noroc.
Nu era o minciună, şi i se părea ciudat să recunoască treaba asta. Trecuse ceva vreme de când Makani se simţise norocoasă, şi chiar recunoscătoare.
Cele mai multe oraşe de prin împrejurimi aveau străzile pavate cu cărămidă
în cartierele cele mai vechi, ceea ce părea anacronic şi totodată fermecător.
În Osborne, pe lângă strada principală, doar străzile din cartierul bunicii ei erau pavate cu cărămidă. Casele de-acolo erau şi mai atrăgătoare, şi mai aspectuoase din punct de vedere al peisagisticii. În acea perioadă a anului, frunzele prindeau o nuanţă liniştitoare de galben cu auriu, sperietorile de ciori din coceni de porumb umpluseră curţile, iar dovlecii de jertfă stăteau pe treptele verandelor, aşteptând să fie ciopliţi.
În septembrie, bunica Young îşi umpluse ghivecele cu crizanteme rotunde, asemenea soarelui, iar în weekendul care trecuse, Makani adunase frunzele căzute cu grebla şi le pusese în pungile portocalii de gunoi, cu dovleci scobiţi cu lumânări în ei. Erau kitschoase, dar lui Makani îi plăceau.
Ea înclină capul.
— Nu te-am întrebat niciodată. Doar am făcut presupuneri. Tu încă
locuieşti la ferma părinţilor tăi?
Ollie aprobă din cap.
— Nu vindem casa până când nu termin şcoala, dar deja am vândut vecinilor noştri mai tot terenul. L-au inclus în lanul lor uriaş de porumb.
Cred c-ai văzut panourile publicitare.
Ultima propoziţie era sarcastică. Reclamele fosforescente la „Lanul distracţiei pentru toată lumea al familiei Martin” erau peste tot. Familia VP - 52
Martin era un clan de dimensiuni considerabile de locuitori cu vechime.
Absolut fiecare membru al familiei avea o nuanţă diferită de păr roşcat, iar trei dintre ei – doi fraţi şi-un verişor – mergeau la Liceul Osborne.
— Măiculiţă! zise Makani. Tare ciudat trebuie să fie pentru tine.
Ollie ridică din umeri. Ea observă că avea obiceiul de-a ridica mult din umeri.
— Nu-i rău.
— MAKANI YOUNG!
Tresăriră şi se lipiră de tapiţerie. Făcând o grimasă, Makani privi pe geam şi dădu cu ochii de bunica Young. Stătea pe treptele care duceau la uşa din spate şi ţinea mâinile în şolduri.
— Iisuse, zise Ollie, cu o voce joasă, de când se holbează la noi?
— Probabil că de-o veşnicie.
Makani se pregăti sufleteşte în timp ce ieşea din maşină.
— Bună, buni...
— Am crezut că te-a adus poliţia acasă!
Bunica Young se chinui să coboare restul treptelor ca să ajungă faţă-n faţă
cu ea.
— Era să mor de spaimă când m-am uitat pe fereastra de la bucătărie şi te-am văzut că stăteai acolo!
— Păi nu e...
— Dar nu e o maşină de poliţie, nu? Nu are niciun însemn. Dacă n-o fi sub acoperire!
Panica începu s-o copleşească din nou.
