Râse, încercând să-şi ascundă ruşinea.
— Promit că n-o să te oblig să vii aici şi să faci un puzzle cu bunică-mea.
El îşi păstră zâmbetul larg.
— Cine-a zis că nu vreau?
Makani râse din nou.
— Bine, ciudatule!
Era uşurată că el se înţelesese atât de bine cu bunica ei şi-i vorbise ei ca un om normal. Dar emoţia care-o însoţea pe ea era tot ruşinea aceea de care nu era în stare să scape. Indiferent de câte ori îi luase apărarea în faţa prietenilor ei, tot nu se putea abţine să nu-l subestimeze.
— Atât te rog, promite-mi că ai minţit la faza cu Sonic!
— Doamne, da!
Sonic Drive-In era singurul restaurant de marcă din oraş. Acolo se-adunau împătimiţii fotbalului.
15 Retailer american de îmbrăcăminte şi accesorii destinate recreerii în aer liber, fondat în 1912.
16 Lanţ american de restaurante tip fast-food fondat în 1953.
VP - 56
— La ocean te duc.
•
Conduseră prin Osborne – trecură de Greeley’s Foods, de Sonicul aglomerat şi de epava abandonată a unei benzinăriiSinclair, de uriaşul magazin de bricolaj Do it Best şi de Dolar Generalul cât un hambar – şi ieşiră
din oraş.
Nu vorbiră mult, dar liniştea care se-aşternuse între ei era plăcută.
Trecură peste liniile de cale ferată şi peste râu. Zona rurală era plată.
Vegetaţie rigidă, câmpuri pline de noroi, căpiţe rotunde de fân. Ferme modeste şi tractoare colosale. Priveliştea arăta la fel în toate direcţiile, întreruptă doar de maşinăriile lungi, ca nişte dinozauri, despre care Makani aflase că erau sisteme de irigaţii cu pivot central. Pe ici, pe colo, câte-un copac îmbrăcat în haine de toamnă adăuga pete galbene, ca nişte punctuleţe, la peisaj. Totul era galben cu auriu, în afară de cer. El era cenuşiu.
Nu părea că se îndreptau spre o destinaţie anume, dar Makani simţi o schimbare, un soi de aşteptare înfrigurată, în timp ce se apropiau de ea. Ollie ieşi de pe autostradă şi intră pe un drum banal de pământ înconjurat de lanuri de porumb, dar, pe măsură ce se îndepărtau, Makani îşi dădea seama cât de izolat era de fapt. Nu se vedea nici urmă de alţi oameni sau alte case.
Darby şi Alex aveau să se înfurie groaznic dacă aveau să afle că era acolo.
Makani alcătui un mesaj, cerându-şi scuze pentru ce se întâmplase înainte, dar conexiunea mergea prea greu ca să poată trimite mesajul. Un junghi i se înfipse în stomac în momentul în care maşina intră într-o fundătură, în mijlocul altui câmp. Sau poate că era vorba de un singur câmp.
— Totuşi, la ce e bun drumul ăsta?
Ollie opri motorul.
— Habar n-am. Literalmente.
Makani râse a surprindere, descărcându-se de tensiune.
— Ollie Larsson! Aia a fost cumva o glumă?
El ridică din sprâncene şi zâmbi.
— Niciodată!
Inima ei făcu o tumbă. Nu parcaseră în locul în care făcuseră sex, deşi era asemănător. Acea amintire stătea sub semnul singurătăţii şi al disperării. În clipa aceea nu simţea decât zumzetul puternic al agitaţiei.
— Ai grijă când ieşi, spuse Ollie. E mai mult noroi decât crezi.
Makani îşi puse telefonul la o parte, deschise portiera şi aruncă o privire în jos. Era o mlaştină densă, cu noroi întărit de vânt. O încercă cu vârful unui adidas. Părea destul de solidă, aşa că ieşi – şi intră direct în el, la şapte centimetri şi jumătate adâncime.
— Rahat!
VP - 57
Dar râse din nou.
— Parcă ziceai că mă duci la plajă!
— La ocean, o corectă el.
Temperatura scăzuse. Aerul răcoros mirosea a frunze putrezite, a foc de lemne din depărtare şi a pământ îngheţat, o reamintire a faptului că
Halloweenul era aproape. Makani îşi ridică gluga hanoracului cu model floral şi-şi încheie fermoarul. Ar fi trebuit să ia un palton pe ea, dar era de râsul curcilor la chestia asta cu vremea rece. Majoritatea celor de-acolo nici măcar nu considera că era încă rece. Era doar un pic răcoare.
