Îşi târşâi picioarele în faţă ca să i se alăture lui Ollie. El stătea sprijinit de partea din faţă a maşinii, al cărei motor ticăia puternic în timp ce se răcea.
Dar metalul încă era cald, aproape fierbinte, dându-i o senzaţie plăcută în contact cu blugii ei. Porumbul înalt îi înconjura, la şaizeci de centimetri deasupra capetelor lor. Ea se întoarse direct spre Ollie. El privea fix drept în faţă, în vastul neant auriu.
— Nu e Oceanul Pacific, spuse el, dar e tot ce pot să fac.
Probabil că Ollie văzuse cu coada ochiului cât era de confuză, pentru că
răspunse privirii ei cu alt zâmbet.
— Câmpurile. Ştiu că ţi-e dor de Hawaii.
În timp ce mintea ei absorbea acel gest atent, ochii ei rămaseră aţintiţi asupra curburii buzelor lui. Îşi dorea să i le sărute din nou. Se forţă să
întoarcă privirea şi încercă să se concentreze asupra împrejurimilor –
încercă din răsputeri dar tot îl simţi privind-o.
El dădu uşor înapoi şi sări pe capota maşinii.
— Uite-aici!
Ea sări lângă el. Metalul bufni, iar piciorul ei stâng îi atinse piciorul drept.
Ollie îşi trase gluga hanoracului. Îi strângea capul – iar al ei părea un pic umflat de-atâta păr –, dar o claie de păr roz se iţea de sub ţesătura din bumbac negru. Părea singurul lucru strălucitor din tot universul.
— Bun, spuse el. Acum uită-te din nou.
Vântul făcea să foşnească tulpinile sfărâmicioase de porumb. Suna ca un foc care trosnea, scuipând flăcări. Mătasea uscată se întindea către cerul larg, iar firele-i moarte arătau parcă spre pământul plin de nămol. Încet, foarte încet, vântul se înteţi şi-şi schimbă direcţia, iar câmpurile începură să
se legene ca unul singur, parcă întinzându-se spre exterior într-un şir de valuri ameţitoare.
Ceva ascuns înăuntrul lui Makani se înălţă şi înflori. Sentimentul era sublim. Makani se plângea mereu că se îneca în porumb, dar ea nu ţinea gura deschisă sub apă. Stătea cocoţată pe marginea orizontului.
Îl simţi pe Ollie încercând să-i estimeze reacţia. Zâmbi, lăsându-i privirea VP - 58
aţintită în continuare asupra câmpurilor, şi îşi înclină capul spre el.
— Îţi mulţumesc! spuse ea.
Apoi îl sărută.
Makani fu surprinsă de cât de cunoscută-i era gura lui, de gustul ei, de cât de fireşti i se păreau buzele lui Ollie când erau lipite de-ale ei. Îşi aduse aminte şi cum să se ferească de piercingul lui, dar şi cum să se folosească de el. Lui i se tăie răsuflarea, iar pe ea o trecură fiorii gândindu-se că-i provocase asta. Mâinile lui îi alunecară sub glugă, de o parte şi de alta a gâtului ei, şi era prima dată când degetele ei îi atinseseră pielea de la începutul verii. Ea căscă gura. Îl cuprinse cu braţele. Şoldurile lor se frecară
unele de celelalte, înfigându-se în metalul maşinii. Durea, iar Makani avea să
se-aleagă cu ceva vânătăi, dar nu conta. Ei nu-i păsa.
Se sărutară – cu patimă – până când soarele în asfinţit dădu norilor culoarea piersicilor şi a caiselor coapte.
Până când îi întrerupse telefonul lui.
Ollie se dădu înapoi şi-l scoase din buzunar.
— Băga-mi-aş! Probabil că-i Chris, care se-ntreabă unde sunt – of. .
Sări de pe maşină ca să răspundă la telefon.
— Alo? Alo?
O fi fost semnalul slab. Lui Makani i se păru ciudat când se duse în maşina de patrulă ca să aibă intimitate, folosindu-se de ea ca de o cabină telefonică
de modă veche. Oare afară nu era semnalul mai puternic? Auzea murmurul vocii lui, dar nu înţelegea niciun cuvânt.
Sângele încă-i pulsa de fierbinţeală, dar ea tremura. După ce făcuseră sex, el se transformase într-o fantomă. Ea voia să creadă că nu avea să dispară
din nou.
Ollie închise.
Se priviră fix prin parbriz. Ochii lui erau obosiţi. Orice-ar fi fost, nu erau veşti bune. Simţind un gol în stomac de groază, Makani îşi trase gluga în jos, îşi târşâi picioarele prin noroi şi i se alătură din nou în maşină.
Lăsă portiera deschisă.
— De la muncă, zise Ollie. Una dintre casiere a fost concediată pentru că a furat. Nu-mi vine să cred! Nu-i stă deloc în fire. Ăştia vor să mă duc şi să-i verific eu registrul.
Pe Makani o cuprinse uşurarea. Îşi închipuia că se întâmplase ceva mult mai grav. Fotografia de la şcoală a lui Haley, afişată în toată presa locală, îi trecu prin minte ca o străfulgerare, ca o prevestire de rău. Zâmbet entuziast.
Ochi strălucitori. Păr cu cărare îngrijită. Arăta atât de integră, încât nu părea că merită câtuşi de puţin aşa ceva. Nu c-ar fi meritat cineva să-i împărtăşească soarta.
