Nu se auzi niciun răspuns.
— Ce vreţi? Vreo poză cu scula mea, ceva?
Matt îşi păstră tonul glumeţ. Săptămâna aceea îl terminase, dar nu voia să
le dea prietenilor lui satisfacţia de a şti treaba asta.
— Cred că trebuia să-mi luaţi şi prosopul.
Aburul se evaporă. Încăperea se răci.
El îşi frecă părul de pe braţe.
— E cineva aici?
Întrebarea produse ecou.
Chiar dincolo de linişte, Matt simţi că era singur. Se îndreptă spre birourile profesorilor de sport. Cum era de aşteptat, la ferestrele lor era întuneric, iar uşile lor erau încuiate. Hooker şi asistenţii lui mergeau de obicei direct acasă după antrenamente, mai ales dacă erau dure. Regulile şcolii spuneau că ei trebuiau să rămână până la plecarea ultimului elev, dar lor le plăcea să le dea băieţilor ocazia de-a-şi vărsa nervii şi de-a se detensiona fără să-i vadă şi să-i audă nimeni.
Intrarea în vestiar era lângă biroul comun al asistenţilor antrenorilor.
Matt îşi rearanjă prosopul şi crăpă uşa. Aruncă o privire spre amurg, aşteptându-se – ba chiar sperând – să găsească toată echipa afară, cu telefoanele ridicate, gata să-l surprindă în toată splendoarea umilinţei lui.
Nu era nimeni acolo.
În depărtare, o mulţime murmura. Era priveghiul pentru Haley, la lumina lumânărilor. Părinţii, elevii şi profesorii se adunau deja în faţa şcolii. Simţi un nod în stomac când îşi dădu seama că avea să fie nevoit să treacă printre ei ca săajungă în parcare. Nu putea face asta cu un prosop pe el. Ar fi fost lipsit de respect.
Matt se apropie mai mult de uşă şi încercă din nou.
— E cineva aici?
VP - 64
Se strecură îndoiala.
Oare chiar îşi văzuse hainele de la antrenament când ieşise din duş? Cea mai logică explicaţie era că băieţii i le furaseră odată cu hainele lui obişnuite şi că toate catrafusele lui erau, cel mai probabil, în partea din spate a camionetei vreunuia, în momentul acela.
Matt îşi analiză opţiunile. Putea să-l sune pe Buddy şi să-l implore să i le dea înapoi. Putea s-o sune pe maică-sa şi să-i ceară să-i aducă altceva de îmbrăcat. Sau putea s-o sune pe Lauren. Nici vorbă! Avea să le spună
prietenelor ei. Singura variantă pe care-o mai avea era să aştepte până când se termina priveghiul, dar cât avea să dureze asta? Două ore? Şi pe urmă, tot înfăşurat în prosop, avea să fie nevoit să meargă cu maşina până acasă.
Stai aşa!
Să meargă cu maşina.
Cheile şi telefonul îi erau în buzunare.
Matt scoase o înjurătură prelungă şi aprigă. Furia-i năvăli prin vine în timp ce deschidea năvalnic fiecare vestiar care nu era încuiat. Se ghemui în genunchi şi privi pe sub bănci. Sări pe bănci şi se uită în vârful vestiarelor. Se uită la duşuri, la pisoare, în cabine şi sub chiuvete, dar nu era nici urmă de lucrurile lui.
Ei, asta era! Trebuia să meargă pe jos acasă.
Matt locuia în cartierul mai nou, în partea cealaltă a oraşului. Nu-l străbătuse niciodată pe jos, dar probabil că era la vreo treizeci de minute distanţă. Totuşi, temperatura avea să fie cel maiprobabil sub patru grade până la încheierea priveghiului. Şi avea să aibă pe el doar un prosop, fir-ar al dracului el să fie de prosop!
Frânt, se lăsă pe banca din faţa biroului lui Hooker. Corpul lui semăna cu un sac pleoştit. Îl dureau toate. Matt se sprijini pe zidul de beton – chiar lângă un telefon. Smulse receptorul din furcă, umblându-şi prin memorie după numere de telefon.
Nu e ECT. Nu le mai memorează nimeni.
Singurul număr pe care-l ţinea minte era numărul de fix al părinţilor lui, dar, când sună acolo, nu răspunse nimeni. Încercă din nou.
— Răspundeţi dracu’ la tâmpenia aia de telefon! ţipă el, iar din zona vestiarelor se auzi un strigăt.
Matt încremeni.
Se făcu linişte deplină. Apoi.. cineva scânci.
•
Înaintea acelui moment, Matt nu crezuse niciodată că un sunet scos de o altă fiinţă umană – indiferent cât de tulburată era – l-ar fi putut face să se ridice furios în picioare. Dar mai interveni ceva. Instinctul, probabil. Era VP - 65
singura explicaţie pentru disperarea copleşitoare pe care i-o cauzase acel unic scâncet. Motivul pentru care senzorii lui interni intraseră în stare de alertă.
Corpul îi era ca de piatră. Ascultă.
Persoana tăcuse. Dar prezenţa ei acolo era inconfundabilă. Matt îşi apucă
prosopul şi se ridică în picioare. Se simţea expus, vulnerabil, ca un animal care stătea întins cu burta în sus. Înaintă fără să facă zgomot, dar paşii lui tot se-auzeau prea tare.
În capătul culoarului, pe capătul băncii, cu spatele la el, stătea o siluetă
