VP - 59
Ollie se chirci şi mai tare.
— Îmi pare rău! E nasol.
— Stai liniştit!
Makani îşi curăţă noroiul de pe ghete în partea din spate a maşinii lui.
Bocancii lui nu erau nici pe departe la fel de plini de noroi că ai ei.
— Pe lângă asta, am minţit-o doar pe jumătate pe bunică-mea. I-am promis că o să mă întorc acasă la cină.
El nu-i răspunse, aşa că ea-i puse întrebarea până nu-şi pierdea curajul:
— De ce-ai răspuns la telefon aici? Nu voiai să te-aud cum vorbeşti cu şeful tău?
Întrebarea îl readuse brusc în prezent.
— Câteodată am semnal mai puternic aici. Are legătură cu vechile cabluri ale poliţiei, nu ştiu.
— Eu mai înainte nici măcar un mesaj n-am apucat să trimit.
El ridică din umeri.
— Poate ne-or trebui radiouri portabile, cum au sportivii şi ţăranii.
Ea îndreptă un deget acuzator spre el.
— Dă-ţi peste gură!
Aplecându-se, el luă degetul ei între dinţi, cu uşurinţă. Ea zâmbi.
— Aş putea să-mi sun managerul, zise el, câteva minute mai târziu. Să-i servesc un pretext.
Dar Makani trebuia să creadă că Ollie avea să se întoarcă, îl sărută de două ori, o dată pe fiecare tâmplă, şi închise portiera. Fotografia de la şcoală
a lui Haley îi dispăru din gânduri.
— Condu, spuse ea. O să avem destul timp pentru chestia asta mai târziu.
VP - 60
CAPITOLUL ŞAPTE
Erau neînvinşi. Cea mai bună echipă din stat. Şi jucau cu una dintre cele mai proaste, a doua zi, seara. Deci de ce era Hooker aşa un tâmpit?
În cele patruzeci de minute care trecuseră, Matt Butler stătuse în duşul de la vestiar, cu ochii închişi. Antrenamentul se încheiase. Soarele asfinţise.
Toată lumea plecase. El le zisese băieţilor că avea să-i ajungă din urmă la Sonic, dar nici de asta nu era sigur. Voia să fie singur, învăluit în apă, linişte şi aburi, pentru totdeauna. Fusese o săptămână grea. Presiune din cauza meciurilor de departajare, presiune din partea recrutorilor, presiune din partea părinţilor lui. Haley. Prostia aia de încăierare din curte şi predicile dezamăgite din partea directorului Stanton şi a profesorului de sport Hooker, care urmaseră după aceea. Lauren. Îl bătuse iar la cap că nu-i răspunsese destul de repede la mesaje. Mai rău de-atât, se comporta de parcă ar fi cunoscut-o pe Haley – de parcă ar fi fost de-a dreptul distrusă de pierderea unei prietene apropiate – în condiţiile în care, din câte ştia el, ea şi Haley nu umblaseră niciodată împreună. Nici măcar o dată. Era în regulă să
fii afectat de moartea unei persoane pe care n-o prea cunoşteai. Dar Matt nu suporta modul în care iubita lui făcea ca tragedia să se învârtă în jurul ei.
Nu se putea abţine să nu se gândească la părinţii lui Haley. Presa insinua că multe bănuieli planau asupra tatălui ei, dar de fiecare dată când Matt îl vedea la ştiri, Don Whitehall părea nenorocit pe viaţă. Avea pleoapele atât de umflate, încât abia era în stare să le ţină deschise. Numai un psihopat ar fi fost în stare să simuleze o astfel de reacţie. La urma urmei, numai un psihopat ar fi fost în stare să comită o astfel de crimă. Mama lui Haley dăduse o declaraţie televizată. Implorase pe oricine din comunitate să iasă
în faţă dacă ştia adevărata identitate a vinovatului, dar abia putea să
vorbească de durere. Ceva din înfăţişarea ei îi aducea aminte de mama lui, ceea ce făcea ca situaţia să fie cu atât mai grea.
Încă simţea şocul din momentul în care Buddy rupsese afişul cu Sweeney Todd. Cel mai bun prieten al lui nu-şi dăduse seama ce făcea – Matt îşi dădea seama de asta în acel moment, erau în relaţii bune –, dar incidentul îi făcuse pe toţi membrii echipei să pară nişte dobitoci.
Atât Hooker, cât şi taică-său îl băteau constant la cap cu importanţa aparenţelor. Iar Matt se străduia din răsputeri să păstreze aparenţele, dar tot stresul, faptul că toată lumea se baza pe el, îl afectase tot semestrul. Îl făcuse să se bage-n încăierări. Să devină obsedat de familia Whitehall. Să
VP - 61
uite unde-şi pusese lucrurile. Matt îşi pierduse lucrurile esenţiale (telefon, chei, portofel) în cele mai neobişnuite locuri (sertarul pentru şosete, feliatorul de legume, masa de pe verandă), fără să-şi amintească să le fi pus acolo.
Dacă nu cumva... nu era stresul de vină.
Muşchii lui Matt se încordară în timp ce trei litere începură să-i răsune în minte precum un cor: ECT.
Encefalopatia cronică traumatică era o boală cauzată de lovituri repetate la nivelul capului. Printre primele simptome senumărau pierderea memoriei, dezorientarea şi comportamentul haotic. Printre simptomele ulterioare se numărau demenţa, dificultăţile de vorbire şi suicidul. Practic, îţi distrugea creierul, iar fotbaliştii din toată lumea sufereau şi mureau din cauza ei. Cei mai mulţi erau tipi în vârstă, care jucaseră la nivel profesionist.
Dar erau şi tineri, chiar şi liceeni.
Era boala despre care NFL nu voia să discute, pentru că le afecta profitul.
Nici coechipierii lui Matt nu voiau să discute despre ea. Dacă o ignorau, era mai uşor să pretindă în continuare că nu era ceva grav, să se joace mai departe cu mingea. Nimeni nu voia să strice jocul pe care-l iubeau cu toţii.
