Makani încercă să li se alăture, dar plictiseala îi făcu foame, aşa că aduse VP - 94
snackuri, mâncă snackuri şi aduse alte snackuri. Se întreba dacă fostul ei i-ar fi făcut pe plac bunicii ei fără să se plângă. Înainte de incident, ar fi spus că
da. Jason era nebun, dar ea era şi mai nebună.
Era şi un laş care nu se sinchisise să o întrebe ce variantă a poveştii avea ea. Un laş care-o ignorase în loc să-i dea papucii pe faţă. Un laş care se purtase cu ea de parc-ar fi fost purtătoarea unei ciume ucigătoare. Deşi, într-un fel, era. Makani era o ciumă socială. Îl ura pe Jason pentru laşitatea lui, dar o şi înţelegea.
— Ştiţi, ne-am rugat zi şi noapte pentru ei.
Un băiat cu faţa pătrată şi cu un medalion în formă de cruce, îmbrăcat cu un pulover cu LION PRIDE – purtătorul de cuvânt de facto al diferitelor grupuri de tineret de pe la biserici – era la televizor. Textul din partea de jos a ecranului era: CALEB GREELEY, PRIETENUL VICTIMELOR.
Camera trecu pe faţa unui tânăr chipeş, dar cu trăsături banale, într-un costum albastru-închis.
— Osborne reacţionează la crime şi la faptul că un criminal încă e în libertate. Detalii la ora şase.
Creston Howard pronunţa cuvintele cu mina studiată a unui profesionist, reuşind să pară şi solemn, şi energic.
Meciul de baschet continuă. Bunica Young se întoarse spre Ollie.
— Ăla era băiatul pastorului Greeley, nu?
Ollie aprobă din cap.
— Lucrează cu mine la băcănie.
Era o conversaţie obişnuită. Ollie şi bunica Young făceau schimb de informaţii despre cunoştinţe comune. Makani nu recunoscuse multe dintre nume până în momentul acela.
— Aaa, Greeley! zise ea. Caleb e rudă cu proprietarul?
— Caleb e nepotul domnului Greeley cel original, îi explică Ollie. Unchiul lui conduce Greeley’s Foods acum.
— Şi cu ce se ocupă Caleb acolo? întrebă bunica Young.
— E supraveghetor în weekend.
Makani nu-şi dădea seama după tonul lui, dar nu putea să nu se întrebe dacă Ollie nu era cumva frustrat de faptul că era Caleb supraveghetor, când el era cel care muncea mai multe ore. Dac-ar fi fost ea în locul lui, ar fi fost frustrată.
— Caleb nu era de fapt prieten al victimelor, nu?
Ollie rânji.
— La fel de prieten cum le-am fost şi eu.
Makani îi dădu cu cotul bunicii ei.
— Vezi? Trebuie neapărat să închizi ştirile. Nici măcar nu-ţi spun VP - 95
adevărul.
— Tu jeleşte-n felul tău, spuse bunica Young, iar eu jelesc în felul meu.
În ciuda lumii exterioare, în camera lor de zi era linişte. Makani se întreba de ce ideea de a discuta despre tragedii – de a consuma absolut fiecare articol despre ele – chiar aducea adeseori alinare. Oare să fi fost din cauză că
tragediile accentuau simţul comunităţii? Iată-ne cum trecem prin nenorocirea asta împreună. Sau oare să fi dat tragediile dependenţă, iar micile plăceri care veneau la pachet cu ele să fi fost semne ale unor probleme mai profunde?
Ollie îi dădu o piesă de puzzle bunicii Young. Aceasta scoase o exclamaţie de încântare şi puse piesa la locul ei. Bătură palma.
Nu, se hotărî Makani. Era imposibil ca băiatul ăsta care era atât de drăguţ
cu bunica ei să fie un criminal.
VP - 96
CAPITOLUL UNSPREZECE
O macetă era înfiptă în spatele recipientului cu apă la gheaţă. Nu-i venea să creadă că, din toate locurile unde ar fi putut-o ascunde, cineva o ascunsese tocmai acolo. Smulse sticla mare de plastic şi o aruncă spre femeie, câştigând preţioasele secunde necesare pentru a ajunge înapoi şi a-şi căuta frenetic arma. Sticla o lovi în cap cu un zdrang satisfăcător. În timp ce ea se împleticea, mâna lui apucă mânerul de lemn. Maceta se desprinse, dându-i exact cât timp îi trebuia ca să i-o înfigă între coaste. Căzu pe copiator. Punându-i bocancul pe piept, smulse cuţitul, apoi îi reteză gâtul cu el cu o singură mişcare rapidă. Capul ei se lovi de peretele cabinei de lucru şi căzu în coşul de gunoi. El ţinu maceta întinsă ca s-o admire.
Da. O să prindă bine.
Dar, ca s-o păstreze, trebuia să scape de una dintre celelalte arme, aşa că
dădu drumul levierului în spatele recipientului cu apă la gheaţă, ca să-l găsească altcineva. Asta-l făcu să zâmbească.
Rodrigo Morales puse jocul pe pauză şi aruncă la o parte controller-ul. Îşi scoase căştile. Se frecă la ochi. Era miezul nopţii. Părinţii lui se zbenguiau prin Vegas, sărbătorindu-şi nunta deargint, iar el n-avea de gând să lase nici măcar un minut din acel weekend glorios să treacă degeaba. Petrecuse seara de vineri şi toată ziua aceea luptându-se cu zombii din Battleground Apocalypse cu un singur pui de somn, şi avea să petreacă şi toată duminica luptându-se cu ei.
Era cel mai mic din patru copii, şi singurul băiat. Cea mai mică dintre surorile a lui se mutase la mijlocul lui august, iar cum în momentul acela părinţii lui erau plecaţi din oraş, era singurul moment din viaţa lui în care era cu totul şi cu totul singur. Savura momentul.
Rodrigo se ridică, iar coloana-i trosni de sus până jos. Îşi roti gâtul, metodic. Îşi întinse braţele spre tavan.
