- Pentru că... nu sunt genul, a spus Matt, încercând să inventeze un motiv plauzibil, altul decât cel adevărat.
- Bineînţeles că eşti genul. Eşti genul meu.
- Sid, mă simt flatat până peste cap, dar...
- Prietene, nu mă lua de sus. Eşti invitat să devii membru, eşti membru, 1-a întrerupt Sid precipitat.
Apoi s-a întors spre Tess cu o privire mai blândă şi i-a pus o mână pe braţul dezgolit.
- Tess, bagă-i minţile în cap tipului ăstuia. Clubul face parte din mediul vostru, o să fii ca peştele în apă aici, şi la fel şi Matt... în cele din urmă.
Şi aşa îi convinsese Krell. Deşi taxa de înscriere era uriaşă: şase mii de dolari. Şi cotizaţiile lunare erau uriaşe. Şi taxele, şi suprataxele. Matt a fost nevoit să admită
că îi făcea plăcere să fie membru al unui club de prestigiu din care nu mai făcea parte niciun alt asociat de la Krell & Asociaţii. Să joace tenis, squash sau racquetball cu un client, să-1 invite la masa de prânz şi să semneze pe nota de plată în loc să scoată
banii să plătească. Te face să te simţi de-al locului, McBride. Dar ce presupune asta?
în primăvară, Krell intenţiona să-1 sponsorizeze pe Matt McBride pentru a deveni
membru al mult mai prestigiosului Weymouth Country Club. Tess spera că-şi va onora intenţia.
Cu toate aceste gânduri vânturându-i-se prin minte, Matt a pierdut noţiunea timpului. Când s-a uitat la ceas, a constatat că trecuseră deja douăsprezece minute după ora unu după-amiaza.
Oare să fi plecat jară mine?
10
Şi apoi, aşa cum bănuia că se va întâmpla, deşi era mai speriat decât fusese vreodată în viaţa lui, speriat aproape de moarte, a găsit-o pe fata dispărută.
El, Matt McBride! La urma urmei, el era alesul.
Ea plutea pe sub apă, iar el s-a scufundat sau poate că deja era acolo, în apă, apoi a deschis ochii. Aşa cum uneori deschizi ochii în timp ce eşti cufundat într-un vis şi imediat ajungi acolo. Apa era de un verde-tulbure. Părul lung şi frumos al fetei se unduia în apa râului, ridicându-se şi plutind şi împletindu-se cu algele. Iar ochii ei i-au prins privirea. Ajutor! Ajută-mă! Vocea ei era aşa suavă, încât el abia de o putea auzi. Cuvintele l-au atins ca un şoc electric. Da, o s-o ajute, bineînţeles că o s-o ajute, deşi de fapt îi purta pică fetei, pentru că el îşi dorea să trăiască, iar dacă ar fi ajutat-o, ar fi fost periculos pentru el, fiindcă ea i-ar fi apucat braţul, iar degetele ei, chiar dacă erau
subţiri, aveau putere, iar el ştia, cunoştea acele degete, ea l-ar fi tras după ea la fundul apei, ca să se înece, dar el nu avea de ales, trebuia să încerce să o salveze, pentru că tatăl lui îl privea şi îl îmboldea s-o ajute. Nu poţi să o laşi să moară. Acum eşti bărbat în toată firea, nu mai eşti copil. Auzi tu, să-ţi spui Nighthawk!
Aşa că Matt s-a propulsat înspre fată. Prin apa densă, verde-tulbure. Inima îi bătea tare, gata să-i sară din piept. Apa asta ca un plastic topit. Se sufoca, nu putea respira. Iar picioarele îi erau prinse în algele vâscoase. In noroi negru. în cele din urmă, a reuşit să o prindă de părul unduitor şi, cu pumnii strânşi, a început a trage!
şi trage! şi tot icnind şi gâfâind, s-a trezit pe malul heleşteului. Unde este fata? - Nu ştia, şi nici nu îndrăznea să privească în jur.
11
Oamenii ştiu mai multe decât cred că ştiu. Dar era al naibii de sigur că el nu ştia.
Nici detectivul Michael Phelan, nici detectivul Arturo Ricci nu erau la Departamentul de Poliţie din Weymouth atunci când Matt McBride a adus un plic antişoc sigilat conţinând fotocopii ale documentelor de călătorie şi „itinerariul"
detaliat meticulos, precum şi relatarea, concisă, dar meticuloasă, a „relaţiei" lui cu dispăruta Duana Zwolle. A lăsat materialul unei secretare, explicându-i că acesta conţine documente importante pentru cazul Duana Zwolle. Apoi s-a grăbit să plece din clădirea modernă, din cărămidă şi sticlă, iar în parcare, pe când se apropia de
maşină, pe zăpadă, pe pojghiţa de gheaţă, a observat nişte pete ciudate, ca nişte băşici ori bubiţe, şi pinii mohorâţi şi cerul de iarnă acoperit de nori, ca şi cum cineva ar apropia o flacără de partea cealaltă a acestui decor, aşa cum se înnegreşte hârtia atunci când o apropii de un chibrit aprins înainte de a fi cuprinsă cu totul de foc şi, într-un moment de rătăcire, s-a gândit că poate e vorba de o eclipsă
neprevăzută, dar apoi şi-a dat seama că se simţea ameţit, pe cale să leşine, clătinându-se pe picioare ca un om beat.
Dar nu a leşinat. Fusese îngrozit la gândul că aveau să-1 aresteze când punea piciorul în clădire -despre asta să fi fost vorba? Oare se gândise, sau bănuise, că era vreo şmecherie poliţienească, un truc ca să-1 atragă la secţie, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, şi pe deasupra şi fără avocat? Dar nu fusese arestat, şi nici nu leşinase. A urcat în maşină şi şi-a văzut de drum, ca un om liber. Inima îi era pe cale să explodeze, ca un balon umflat la limită. Poate că de acum poliţia avea să-1 lase în pace?
încă nu-i pomenise nimic lui Tess despre jurnal. Pe măsură ce zilele treceau, comportamentul ei îl făcea să creadă că nu ştia nimic, că nu îl suspecta de nimic, că nimeni nu îi spusese nimic, şi asta poate pentru că într-adevăr nu era nimic de spus? De când se întorsese din Florida, făcuseră dragoste cu pasiune în fiecare zi, iar Matt îi şoptea cu lacrimi în gât: „Te iubesc, Tess! Te iubesc!", disperat să îşi păstreze atenţia asupra lui Tess, asupra soţiei lui, asupra femeii cu care se însurase, această
femeie pe care o simţea plină de viaţă şi caldă şi sensibilă şi recunoscătoare atunci când o strângea în braţe, această femeie care îl iubea la rândul ei şi care era mama fiilor lui pe care îi iubea la nebunie, această femeie care îi şoptea şi ea în ureche: „Te iubesc, Matt!", şi nu asupra celeilalte, fata dispărută, fata înecată, fata moartă, care s-a prins de el cu degetele-i subţiri,
care 1-a privit cu ochi goi şi care ar fi muşcat din el şi al cărei vagin îl excita până
la delir cu mişcările lui pulsânde.
La Krell & Asociaţii, ritmul de muncă era frenetic şi tonic, ca întotdeauna, iar Matt McBride era atât de ocupat, încât nu avea timp să-şi dea seama dacă excentricul lui angajator îl evita cu bună ştiinţă sau dacă (lucru foarte posibil, ţinând cont că şi Krell avea un program încărcat până peste cap) pur şi simplu nu prea stătea pe la birou sau nici măcar nu era în oraş. (Matt 1-a sunat pe Sid acasă, de pe un număr necunoscut, de mai multe ori, ca să verifice dacă într-adevăr era plecat, iar de fiecare dată se auzea un clic şi intra robotul, apoi se auzea vocea răguşită a lui Krell, anunţând că
nu era nimeni acasă pe moment, dar că se putea lăsa un mesaj, menţionând printre altele şi numele şi ora apelului... Fapt care nu lămurea deloc problema.) Cel puţin nu sunt concediat, se gândea Matt bucuros.
La Krell & Asociaţii, puteai fi concediat la câteva ore după ce l-ai fi contrazis sau l-ai fi „dezamăgit" pe bătrân, dar la fel de bine cum puteai să nu fii concediat.
A trecut o zi, a trecut o noapte. Şi încă o zi. Iar detectivii nu l-au sunat, iar lui Matt i-a mai venit inima la loc, deşi încă avea un sentiment de vinovăţie, ca cineva care scăpase ca prin urechile acului.
12
FEMEIE DIN LISMORE, NEW JERSEY,
DISPĂRUTĂ
A10-AZI
POLIŢIA CONTINUĂ CĂUTĂRILE
