- Pune mâna pe un avocat precum Cliffe şi poliţiştii o să
bată repede în retragere. Procurorul - care e un vechi prieten de-ai mei, de pe vremea când făceam amândoi parte din consiliul de conducere al districtului - o să bată şi el în retragere, nefiind chiar dornic să
fie luat de tâmpit în public. Pentru că asta fac tipii ăştia, strategia pe care o aplică
în numele legii, şi nimeni nu-i poate condamna pe ticăloşi, fiindcă la fel procedează
cu mai toată America, îl strâng de coaie pe un tip cumsecade, cinstit, un tip naiv, despre care ştiu bine că este nevinovat, un tip aşa ca tine, crezând că pot stoarce nişte informaţii de la el, informaţii pe care altcumva nu li le-ar pune pe tavă. Este un joc. Un joc căcăcios, dar este un joc. Fie cunoşti regulile jocului, fie nu le cunoşti. Tu nu le cunoşti, Mattie. Mă enervează la culme că se iau de tine, omul meu\ La naiba, dar deja iau asta ca pe o insultă personală!
Aceasta era o tactică nouă pe care Krell nu o scotea prea des la înaintare, iar faţa aproape că-i luase foc şi începuse să tremure în timp ce înjura, încât Matt a simţit nevoia să îşi aşeze o mână pe umărul bătrânului ca să-1 liniştească şi să se scuze pentru propriul ghinion. Apoi Krell a spus cu indignare:
- Dracu' să mă ia dacă poliţiştii ăştia nu ştiu că Matt McBride nu este omul lor, asta dacă într-adevăr cineva a răpit fata şi a dus-o undeva, şi nu a plecat aiurea de capul ei sau nu si-a înscenat sinuciderea, asa cum mai fac unele fete. Ei ştiu bine că
nu eşti un suspect de luat în seamă, dar dacă te pot speria de moarte şi te pot şantaja cu „dovezile" pe care le vor scăpa ca din greşeală în mass-media...
- Dovezi? Ce dovezi?
Krell i-a explicat gesticulând exagerat, dar asta nu 1-a ajutat pe Matt să priceapă
mai multe.
- Jurnalul ăsta pe care, chipurile, l-ar fi ţinut fata.
Fata. Krell făcea aluzie la fată ca şi cum n-ar fi avut niciun nume.
Şi Matt era de acord. Fata, fata.
Adversar, şi nu egal.
Matt avea să îşi amintească asta mai târziu. Limbajul codat dintre ei, limbaj de bărbaţi.
Şi-a dat toată silinţa să vorbească cu calm. Creierul părea că îi explodează, dar a reuşit cumva să explice răbdător, de parcă atunci o făcea prima dată: nu avea cum să existe un jurnal care să aibă legătură cu el din moment ce el nu avusese nicio legătură cu fata. Nici măcar nu-i fusese prieten. Dacă ar fi fost vreo menţiune despre
el în jurnal (deşi se îndoia că aşa ceva ar fi fost posibil), cu siguranţă că nu era decât o invenţie şi nu înţelegea de ce ar fi procedat aşa şi nici ce să facă în legătură cu asta.
- Parcă-i un coşmar. Şi cred că ăsta nu este decât începutul, a spus Matt.
Punându-şi astfel sufletul pe tavă, sigur părea un fiu înspăimântat si vinovat în ochii lui Sid Krell. Tatăl-vultur care îl
privea hulpav cu ochii injectaţi asemenea unui alcoolic notoriu. Iată unde era tatăl care prin marea lui mărinimie, şi nu din simţul dreptăţii, era dispus să-şi ierte fiul, chiar dacă nu-1 credea. Suntem noi împotriva lor, Matt. E o chestiune de putere la nivelul întregului Weymouth. Ascultă ce-ţi spun.
Deja era amiază. Fusese stabilit să plece spre club la ora unu, cu maşina lui Krell, un Lincoln Town Car, condusă de şoferul personal. Matt spera din tot sufletul ca până
atunci să fie într-o formă mai bună.
Krell s-a ridicat din scaunul lui rotitor ca o focă grasă care sare şi se izbeşte de suprafaţa apei, fornăind şi atrăgând toate privirile. Aşa cum făcea de obicei în timpul şedinţelor cu angajaţii, se plimba de colo-colo pe covor, însoţindu-şi vorbele de gesturi largi. Era lesne de remarcat felul morbid în care se bucura de necazul lui Matt. De neliniştea care pusese stăpânire pe Matt. Şi mirosea şi izul sexual din dispariţia fetei, care i se legase lui Matt ca o tinichea de coadă, în ciuda nevinovăţiei lui. (Oare Krell ştia că Matt e nevinovat?)
Sidney Krell îşi crease de multă vreme alura unui erou de legendă, a unui tânăr delicvent spăşit (după propriile relatări), un seducător de femei (şi sunt destui care ar fi putut să confirme) şi un autodidact în domeniul finanţelor (deşi Matt auzise că
de fapt Krell primise în administrare un fond de milioane de dolari din partea unui bunic). Lui Krell îi plăcea să se laude că fusese unul dintre pionierii în dezvoltarea comercială şi de pe piaţa imobiliarelor din zonele rurale din centrul statului Jersey, că luptase împotriva consiliilor locale de cadastru, a consiliilor orăşeneşti şi, în ultimii ani, şi împotriva agenţiilor de stat şi federale de protecţie a mediului; de cele mai multe ori reuşise să câştige, şi nu să piardă, deşi acest lucru i-a adus din ce în ce mai mulţi duşmani. „Dacă aş fi primit câte un dolar pentru fiecare om care are ceva împotriva mea, aş fi fost milionar." (Asta era una dintre remarcile obişnuite ale lui Krell; poanta era că el, oricum, era multimilionar.) Fusese dat în judecată de atât de multe ori, încât avea o întreagă echipă de avocaţi oricând la dispoziţie şi se lăuda că
umpluse cele mai renumite şcoli de drept cu copiii acestora. Fusese căsătorit de două
ori şi tot de două ori divorţase, iar acum era din nou căsătorit, de data aceasta cu o femeie mult mai tânără decât el, un fost fotomodel care stătea adeseori în apartamentul lor din Manhattan sau era plecată în „călătorie cu prietenii", explica el ridicând din umeri, încercând să pară indiferent, dar evident rănit. Acum, la şaizeci şi ceva de
ani, se purta ca şi cum ar fi fost cu mult mai tânăr, fiind de-a dreptul caraghios.
Juca golf, tenis, racquetball cu bărbaţi chiar mai tineri decât Matt McBride, care abia dacă reuşeau să-1 învingă. Avea o chelie mare, strălucitoare, nişte smocuri groase
pe post de sprâncene şi un burdihan cât o minge de baschet care i se revărsa peste curea. Odată, pe când beau împreună după încheierea programului de lucru şi după
ce toţi ceilalţi erau deja pe la casele lor, Krell i-a arătat lui Matt „protectorul lui special" - un Smith & Wesson de calibru 35, un revolver a-ntâia, cu mâner lustruit, din lemn de nuc, pe care îl ţinea sub cheie în sertarul biroului. Uneori, se lăuda Krell, ţinea arma în buzunarul hainei; viaţa îi fusese ameninţată şi obţinuse un permis de portarma, îl îndemnase pe Matt să ia pistolul în mână, să-1 examineze - „Să-1 simţi cu mâna ta, fiule!" Dar Matt s-a mulţumit să râdă nervos şi 1-a refuzat. Krell mai deţinea diferite tipuri de puşti, inclusiv de vânătoare. Era membru al National Rifle Association1. Se lăuda că este „un vânător înnăscut", deşi acum nu prea mai avea timp de aşa ceva. La fel cum era şi un connais-seur şi când venea vorba despre femei, deşi nici pentru ele nu prea mai avea timp, „Cu excepţia cazului în care îmi cad singure la picioare, dacă înţelegi ce spun, Mattie. Aşa ceva cred că i se întâmplă destul de des unui tip care arată bine, aşa, ca tine."
Momentul în care Krell îl angajase pe Matt McBride fusese cât se poate de flamboaiant, oferindu-se să-i dubleze salariul pentru a-1 momi şi a-1 convinge să
plece de la o companie de investiţii din Bloomfield, New Jersey, totul în urma unei singure conversaţii intense pe care o avuseseră cei doi, 1 In engleză, Asociaţia Naţională a Posesorilor de Arme. (N. trad.) întâlnindu-se întâmplător într-o sală de aşteptare din aero-portul din Atlanta în timp ce aşteptau un avion care avea întârziere. (Krell insistase să-i schimbe biletul lui Matt de la clasa economic la first class pentru a-şi putea continua discuţia în avion.) Krell o considera pe Tess o femeie „stilată", admirân-du-i inclusiv frumuseţea, şi era impresionat şi de fotografiile lui Matt semnate „Nighthawk", ba chiar atârnase câteva la loc vizibil în foaierul de la Krell & Asociaţii, printre copacii plantaţi în ghivece şi plăcile de faianţă cu modele elegante. I-a spus lui Matt că şi lui i-ar fi plăcut să
fie artist, dar că, în schimb, fusese nevoit să dea din coate ca să se descurce. Se maturizase devreme. Făcuse un milion de dolari atunci când un milion de dolari chiar însemna un milion de dolari, pe când avea douăzeci şi şapte de ani. Spre stânjeneala lui Matt, obişnuia să îi repete că îi place stilul lui, „Indiferent ce-i ăla un «stil», înţelegi? Tu si cu mine ştim fiecare ce-i în mintea celuilalt."
Krell avea copii vitregi, mai mulţi decât şi-ar fi dorit. Dar nu avea niciun copil ieşit din sămânţa lui. Matt credea că asta e din pricina faptului că bărbatul în vârstă era obsedat de propria-i persoană.
Krell 1-a asigurat pe Matt că nimeni nu mai ştie despre presupusul jurnal, în afară
de câţiva indivizi:
- Iar întâmplarea face ca eu să fiu unul dintre aceştia. Nu contează cum şi de ce. Deocamdată, este top secret. Poliţiştii păstrează confidenţialitatea în astfel de cazuri. Şi-ar mai fi şi alte detalii pe care le ştiu în legătură cu ancheta.
Krell stătea aşezat pe marginea biroului, cu respiraţia şuierând, aplecat spre Matt ca un semn rău prevestitor. Cândva, fusese un bărbat chipeş, Matt ştia asta din fotografiile pe care le
