Matt a făcut o pauză, dându-şi seama că, atunci, Krell nici măcar nu i-o prezentase pe fată. Nu avusese nici cea mai mică idee cine era. Li se intersectaseră
drumurile şi-atât.
- Habar nu am despre ce dracu' vorbeşti, Mattie. Ai grijă ce spui, 1-a întrerupt Krell.
Matt simţea că-i arde faţa. Era mustrat, ca un câine iubit căruia i-ai fi dat pe neaşteptate un picior în burtă.
- Am spus poliţiei că am cunoscut-o pe Duana Zwolle la galeria ei. Şi aşa a fost.
Nu are nimic de-a face cu tine, Sid. Nu-ţi face griji. Mai potolit, Krell i-a spus:
- Bineînţeles, puştiule. Aşa a fost. Nu le spune fraierilor decât adevărul. Nu te pune nimeni să depui jurământ şi nici nu te acuză de mărturie mincinoasă. Pe mai târziu!
Si cu asta, discuţia a luat sfârşit, asa că Matt a revenit în biroul lui, neînţelegând ce a vrut să spună Krell la final. Poate că nici Krell nu ştia. Viaţa te pune în faţa faptului împlinit şi eşti nevoit să improvizezi. Nu ştii niciodată dinainte ce naiba o să faci, vezi tu pe moment. Şi nici alţii nu ştiu. Tatăl lui Matt obişnuia să le spună lui şi fraţilor săi asemenea vorbe pline de înţelepciune atunci când era pătruns de vreo stare filozofică indusă de bere, în timp ce era la volan şi conducea cu o sută treizeci de kilometri pe oră pe autostrada Atlantic City. Bătrânul părea să creadă că vorbele lui erau încurajatoare, şi poate că aşa şi erau. Era aproape ora douăsprezece şi jumătate la amiază. Maşina neagră şi elegantă a lui Krell, acel Lincoln Town Car, avea să plece spre Weymouth Country Club în curând, fix la ora unu, punctuală ca de fiecare dată; ca atare, Matt a revenit la biroul lui, cu planurile de lucru expuse ca într-un labirint pe care trebuia să-1 străbată, asemenea unui şobolan de laborator care, într-un experiment psihologic, încearcă să găsească gura de ieşire dintr-un labirint, surescitat, fără a fi speriat, vrând să creadă că, instinctiv, îi spusese ce trebuie lui Krell, ca să-1 asigure de nevinovăţia lui şi să-1 liniştească. Krell era un om bun la suflet. (Voia să creadă asta.) în orice caz, nu era un om rău. (Cu atât mai mult voia să
creadă asta.) Şi era evident că se arătase îngrijorat de - ce anume? — ameninţarea pe care o reprezenta fata dispărută. Şi Sid apare menţionat în jurnal? Şi Sid este suspect?
N-ar fi fost de mirare, având în vedere mirosul de băutură pe care îl emana Krell la început de zi.
Matt ştia că Sidney Krell vorbea cu nepăsare şi lăudăroşenie despre anumite femei şi se aştepta ca alţi bărbaţi să-1 şicaneze (şi să-1 admire, în acelaşi timp) făcându-1 ţap bătrân, dar asemenea aluzii nu erau niciodată făţişe, ci numai aşa, generale. De pildă, nu se făcea niciodată aluzie directă la „Oriana". Indiferent dacă
între Krell şi acea femeie era ceva sau nu. Atunci, să fi greşit Matt că a vorbit pe şleau cu angajatorul lui? La urma urmei, nu a făcut decât să spună adevărul. Adevărul pe care îl spusese sau pe care nu-1 spusese detectivilor. Nu te acuză nimeni de mărturie mincinoasă. Dar ce voia să-nsemne asta?
în Weymouth, în cercul de cunoscuţi ai lui Krell, bărbaţi cu cariere de succes, dar în permanentă căutare de acţiune, nu era ceva neobişnuit ca unul dintre ei, căsătorit sau nu, să fie implicat într-un fel sau altul într-o relaţie cu o femeie mai tânără. Unele dintre aceste relaţii erau ceea ce se cheamă prietenii platonice. Altele implicau şi relaţii sexuale. Exista o clasă, sau mai degrabă o castă, imorală, alunecoasă de tinere atrăgătoare şi educate, care lucrau într-un birou, la relaţii cu publicul şi în mass-media, artiste de mâna a doua sau artiste „adevărate", precum Oriana şi prietena ei mai tânără, Duana Zwolle, care erau angajate pe proiecte pe termen scurt sau pe bază de comision; cu greu ar fi putut rezista cineva onorariilor oferite de Sidney Krell.
Artistele acestea nu aveau prea mare succes cu creaţiile lor şi nu se puteau întreţine
doar din asta, aşa cum nici „Nighthawk" nu ar fi putut să trăiască doar din vânzarea de fotografii.
Atunci când a dus-o pe Duana Zwolle acasă, la Lismore, să fi adus vorba Matt în treacăt despre asta? Iar Duana Zwolle să fi
76
77
spus cu jumătate de gură că ea nu este acel gen de artistă, după care Matt ce să fi răspuns? Nu-şi aducea aminte. Nici măcar nu mai ştia dacă a răspuns ceva. M-a întrebat dacă pot să o duc acasă. I-am răspuns afirmativ. Deşi în acea după-amiază
eram destul de aglomerat şi presat de timp. Cu toate astea, am dus-o la Lismore şi asta a fost tot. Nu îmi amintesc să fi avut vreun subiect de conversaţie prea serios.
A declarat asta în scris, pentru Phelan şi Ricci. Era adevărat!
Cu toate astea, Matt era tulburat. După prânzul de afaceri cu investitorii -
proiectul era estimat la o sută cincizeci de milioane de dolari, fiind vorba despre un complex de cabinete medicale de pe un teren cu o întindere considerabilă, situat la nord de Weymouth, un proiect la care Krell se gândea de mai bine de un deceniu
- intenţiona să-1 ia pe Sid deoparte şi să-şi ceară scuze dacă fusese deplasat. Nu credea că fusese, dar dacă Krell ar fi fost de altă părere, asta era tot ce conta. Sid, n-am vrut să spun că ţi-ai fi dorit să... mint, sau ceva de genul ăsta. Pentru că nu am făcut asta. Iar Krell, cu mâna lui cărnoasă, l-ar lovi pe Matt pe umăr şi i-ar spune: Matt, pentru numele lui Dumnezeul Nu-ţi mai face griji!
Deşi Krell era făţarnic. îi plăcea să ai totală încredere în el, dar dacă ajungeai să
îl cunoşti, să-i vezi latura vicleană, latura lui ascunsă, ar fi trebuit să fii nebun să mai ai încredere în el. Deşi, dacă erai un tip inteligent, aşa cum erau Matt şi alţi câţiva dintre asociaţii din companie, nu lăsai să se vadă că ştii asta: ar fi fost o dovadă de
„neloialitate" şi Krell nu te-ar fi văzut cu ochi buni.
Ultima oară când Matt fusese invitat la somptuoasa lui casă cu etaj, fără a fi însoţit de Tess, avusese surpriza să o găsească
acasă doar pe Sylvia, soţia lui Krell, zâmbitoare şi provocatoare, cu scuza că Sid trebuise să plece urgent din oraş, iar Matt fusese şocat şi jenat de gândul că Vrea să
ne cupleze, aşa-i? A băut un pahar cu Sylvia şi apoi a plecat, dar a avut sentimentul neplăcut că a râs de el când a sărutat-o pe obraz înainte de a ieşi pe uşă, spunându-i:
- Ei, poate data viitoare, Matt, ce zici?
Cu câţiva ani în urmă, Krell îl sponsorizase pe Matt la Stony Brook Tennis & Racquet Club fără să-1 anunţe în prealabil... şi al naibii să fie dacă nu primise invitaţia oficială prin poştă. Ca să sărbătorească, Krell îi invitase la cină, la club, pe Matt şi pe Tess, fălindu-se la jumătatea mesei scumpe:
- Tess, ce ţi-am spus eu? Practic, am ridicat acest loc neno rocit cu mâinile mele.
Şi şi-a trosnit cu mare entuziasm degetele şi toţi trei i-au privit mâinile cu încheieturi noduroase, de parcă cu ele ar fi făcut miracolul. Krell părea să nu ştie, sau cel puţin lăsa impresia că nu ştie, cât de mult cântăreau vorbele lui: că Matt McBride fusese invitat să fie membru al Stony Brook Tennis & Racquet Club nu pentru că
ceilalţi membri au vrut asta, ci datorită influenţei sponsorului său; şi că îşi exercitase influenţa în primul rând pentru a o impresiona pe Tess, care ştia despre sponsorizare.
Matt izbucnise într-un râs nervos:
- Sid, mulţumesc pentru tot, dar nu pot să accept.
- Ce nu poţi să accepţi? a întrebat Krell, zâmbetul dispă-rându-i rapid.
- Nu pot să devin membru.
- Şi de ce naiba nu poţi?
