Dar Duana Zwolle, cine ştie pentru ce motiv, îl refuzase.
Interesant, îşi spunea Matt. Este foarte posibil ca Zwolle să li avut nevoie de bani, şi cu toate astea, îl refuzase. Matt se tot întreba: ce i-a spus Zwolle lui Krell?
Şi ce i-a răspuns, la rândul lui, Krell lui Zwolle?
Răspunsurile ar fi depins de cât de apropiaţi fuseseră cei doi. De cât de intimi.
Angajatele de la Krell & Asociaţii erau intrigate de cazul Zwolle. Fascinate întrun mod morbid, s-ar putea spune. Adesea, se întâmpla ca Matt să le audă vorbind despre acest subiect în pauza de cafea. Uneori vorbeau în şoaptă, vizibil afectate. îşi pasau de la una la alta exemplare din tabloidul Jersey Citizen, unul dintre puţinele ziare fidele cazului Zwolle, deşi nu publica veşti noi, ci doar revizuiri ale celor vechi.
Secretara lui Matt locuia lângă Lismore şi susţinea că o cunoscuse pe Duana Zwolle -
„Nu prea bine. Nu era tocmai persoana despre care ai putea afirma cu inima deschisă
că o cunoşti. Era ciudată, parcă picată din altă lume. Iar «arta» aia pe care o făcea ea, pe care unii se pare că o apreciază, eu n-o înţeleg deloc. Tu? Este ciudată, nu-i aşa? Este clar că fata aia avea o viaţă secretă, şi totuşi îmi pare rău pentru ea că a plătit pentru asta."
în timpul zborului de retur din Sarasota, citise în Scientific American cum dintr-un cadavru sângele se scurge cu ajutorul gravitaţiei, iar acest proces îl ajută pe medicul legist să stabilească de câtă vreme a survenit moartea. Faci o crestătură în carne şi nu curge niciun pic de sânge. împungi carnea cu degetul şi se închide la culoare şi aşa va rămâne. Pe măsură ce corpul devine ţeapăn şi îşi capătă specifica rigiditate post-mortem, anumite porţiuni se umplu cu sângele care caută cel mai mic nivel. Cu cât momentul în care a survenit moartea este mai îndepărtat, cu atât sângele este mai dens şi mai coagulat.
Dintre cele câteva sute de fotografii ale lui Nighthawk, plus cele câteva sute pe care începuse să le facă de la douăzeci de ani, dar pe care le aruncase, numai patru erau imagini ale unor cadavre. Trei erau victime ale unor accidente, fotografii surprinse pe marginea şoselei, la câteva minute după accident: fără prim-planuri ale morţii, ci scene imortalizate de la distanţă, astfel încât silueta umană lipsită de viaţă, scăldată într-o baltă de sânge negru, nu reprezenta decât o formă abstractă
surprinsă printre alte elemente, într-o compoziţie de nuanţe rigide şi neutre. Acest gen de fotografie era suficient de gustat pentru a fi publicat în paginile ziarului Newark Star-Ledger, cel mai citit jurnal din stat. Cel de-al patrulea cadavru, fotografiat în tonuri de alb, gri şi negru, întins pe masa de autopsie, acoperit cu un cearşaf alb din care se ivea doar capul cu păr des şi faţa îngrijită, dar ridată ca o minge de fotbal scofâlcită era al lui Mathias McBride senior, care murise de cancer pulmonaf în 1985, la vârsta de cincizeci şi patru de ani, într-un spital din Philadelphia.
Matt nu publicase niciodată această fotografie, păstrând-o în portofoliul lui.
Nearătând-o nimănui niciodată. Sigur nu lui Tess: ar fi impresionat-o şi l-ar fi întrebat cum de este aşa de morbid.
De ce Nighthawk, şi de ce aşa de morbid?
Aflase că „Duana Zwolle", despre care bănuise că ar fi doar un pseudonim, era totuşi un nume legitim. Exista într-adevăr o familie Zwolle, nişte părinţi în vârstă de vreo şaizeci şi ceva de
ani, care locuiau în Bangor, Mâine, acolo unde se născuseră D)uana şi sora ei geamănă. Tatăl ei era tâmplar de mobilă fină, liber-profesionist, un meşter foarte priceput, din câte se-auzea; mama fusese învăţătoare. Ar mai fi un frate mai mare care preda la un liceu din Vermont şi o soră mai mare, măritată şi cate locuia în Lake Placid, New York; sora geamănă, Rue, sau poate că Ruellen, era artist grafic şi locuia în Santa Monica, California. Imediat ce au aflat despre dispariţia Duanei, membrii familiei Zwolle au venit la New Jersey pentru „a colabora" cu poliţia. Mass-media locală le-a luat numeroase interviuri. Părinţii arătau tineri pentru vârsta lor, tatăl având tenul închis la culoare si ochii umbriţi si serioşi ca ai Duanei. Urmărind aceste interviuri sincere care îi puneau pe domnul şi pe doamna Zwolle în postura părinţilor „îngrijoraţi", dar „plini de speranţă" ai fetei dispărute - „încrezători în puterea rugăciunii şi în bunăvoinţa celorlalţi" -, Matt empatiza cu pierderea familiei Zwolle. Era ceva atât de familiar în speranţa pe care se străduia să o afişeze familia Zwolle, ceva ce contrasta puternic cu tristeţea şi spaima pe care le puteai citi pe chipurile lor, încât pentru prima oară Matt simţea deşertăciunea căutării. El o are, nu o să renunţe la ea. Numai atunci când o să fie doar un corp inert de care o să
se lepede.
Cum de ştia Matt un adevăr atât de urât? Ştia.
Familia Zwolle, care era clar că nu dispunea de prea multe resurse financiare, oferea cu îndrăzneală douăzeci şi cinci de mii de dolari pentru orice informaţie care i-ar fi putut ajuta să-şi găsească fiica „teafără şi nevătămată". Această recompensă, prea mică pentru opulenta lume din partea central-nor-dică a statului New Jersey, a fost ridicată în mod generos la
cincizeci de mii de dolari, prin intervenţia unui cetăţean din Weymouth care şi-a exprimat dorinţa de a rămâne anonim. (Un secret nu prea bine păstrat, pentru că
toată lumea ştia că donatorul era Sidney Krell.)
Acum, peste tot puteau fi văzute afişele cu chipul DUANEI ZWOLLE, DISPĂRUTĂ.
Erau compoziţii alb-negru izbitoare, create de Oriana, artistă şi prietenă a lui Zwolle.
In timpul unui drum de cinci minute de la oficiul poştal din Weymouth Village până
la banca lui, Midland Trust de pe Main Street, Matt numărase unsprezece astfel de afişe. Fiecare dintre ele îi sărea în ochi ca un strigăt de ajutor. Fata dispărută, pe care era sigur că abia dacă o cunoscuse şi a cărei prezenţă în Weymouth fusese pentru el, dacă ar fi avut puterea să recunoască, ceea ce evident că nu avea să facă vreodată, o chestiune iritantă, devenise acum o parte atât de vie din mediul înconjurător, încât avea tendinţa să anuleze mediul însuşi. Cum ai putea să priveşti inocent în vitrina unui magazin pe care afişul fusese plasat cât mai vizibil, cum ai putea să priveşti prin geam, şi nu la afiş, la ochii mari şi întunecaţi ai fetei, la gura ei uşor întredeschisă şi la trăsăturile delicate ale feţei, la coama stufoasă şi neîngrijită care îi încadra chipul, hfata dispărută care părea să privească dintr-o nemiloasă temniţă, dintr-o celulă, dintr-o cutie, dintr-un sicriu, cerşind ajutor, cerându-ţi ţie să-i faci dreptate? Matt s-a trezit că stă pe Main Street în bătaia unei rafale de vânt muşcător, privind pierdut la chipul fetei dispărute în vitrina papetăriei Reinhart, până când a fost smuls din visare
de râsetele obraznice, juvenile ale unui grup de adolescente care se împingeau pe trotuar.
Nu. Nu ştiu. Nu sunt eu vinovatul.
încă nu aflase nimeni despre jurnal. în caz că într-adevăr exista vreun jurnal.
Cu excepţia familiei Zwolle, care ar fi trebuit să ştie de jurnal. Ca rude apropiate, ar fi trebuit să intre în posesia bunurilor ei.
10 ianuarie. La ştirile de la ora şapte seara din Newark, s-a anunţat că poliţia statală s-a mobilizat în urma unui pont anonim primit în legătură cu ancheta despre dispăruta Duana Zwolle, de data aceasta cercetările concentrându-se pe lângă râul Delaware, în zona Water Gap. „O persoană a sunat anonim la Jersey Citizen pretinzând că tânăra a fost pedepsită pentru «comportament neadecvat» şi că va fi găsită în sau lângă apă." Prezentatorul ştirilor vorbea cu o emoţie abia stăpânită, cu ochii lipiţi de prompter.
Comportament neadecvat? Matt mai auzise cândva aceste cuvinte.
Comportament neadecvat? Oare Marcey Mason nu fusese pedepsită pentru acelaşi motiv?
Şi corpul ei sfâşiat şi mutilat fusese găsit în apă.
Matt nu avea astâmpăr, nu trăgea nădejde să pună geană peste geană, simţea că deţine un adevăr crucial.
Să fie vreo legătură între cele două răpiri, da, trebuie să existe o legătură, dar poate că nu-şi amintea el bine, nu gândea coerent, nervii îi erau întinşi la maximum si mintea îi lucra cu febrilitate, la muncă era distras, iar acasă şi mai distras, urmărind-o cu greu pe Tess atunci când îi vorbea, urmărindu-i cu greu pe Davey şi pe Graeme atunci când povesteau
entuziasmaţi despre păţaniile de la şcoală, şi până şi îmbrăţişările şi săruturile lui erau tot în pripă, căci mintea lui zbura în altă parte, se gândea la Marcey Mason şi la Duana Zwolle şi la comportamentul neadecvat (care nu putea însemna altceva decât comportament cu conotaţii sexuale) şi la corpul unei femei, găsit în sau lângă
apă (care nu putea însemna altceva decât că Duana Zwolle e moartă), ştia că ar fi trebuit să ia legătura cu Phelan sau cu Ricci, avea cărţile lor de vizită într-un buzunar secret al portofelului (de teamă ca Tess să nu le descopere), ar fi trebuit să se suie în maşină şi să meargă la sediul Departamentului de Poliţie, nu, ar fi fost de ajuns să dea un telefon, ar fi fost de ajuns să lase un mesaj, da, dar acest telefon ar fi fost înregistrat, probabil că aceasta e procedura şi ar fi vrut el să fie identificat? De ce să
atragă iarăşi atenţia poliţiei asupra lui Mathias McBride? Pentru că Mathias McBride era în continuare suspect în acest caz, de ce să intre iar în vizorul detectivilor, acei ticăloşi care i-au aruncat în faţă
cu cruzime că ar fi avut o relaţie sexuală cu Duana Zwolle, care îl priveau de parcă ar fi fost un rahat cu ochi-, şi atunci de ce să rişte să le stârnească din nou interesul? De ce, după ce săptămâni întregi reuşise, ca un om care îşi ţine respiraţia într-un mediu toxic, să evite să se expună public la o asemenea umilinţă, ca să nu mai vorbim că-şi salvase căsnicia şi se eschivase de la plata unui avocat influent, căruia i-ar fi dat cel puţin trei sute cincizeci de dolari pe oră ca să
dovedească tuturor că nu era vinovat de un lucru pe care oricum nu-1 făcuse?
