Matt nu s-a gândit
niciodată că femeia aceea l-ar putea iubi sau că ea s-ar fi aşteptat din partea lui să
o iubească. Ea nu era soţia niciunuia dintre prietenii lui, aşa că el nu şi-a trădat niciun prieten. (Aşa ceva, şi-a jurat Matt, nu va face niciodată. Pe Tess, poate, dar nu pe un prieten!) Interludiul a fost ca o reverie, pentru că relaţia începuse brusc, o manevră
a femeii care-şi purtase palma de-a lungul braţului lui Matt, lent, cu subînţeles, la un cocktail, fixându-1 îndelung cu ochii expert fardaţi, cât să fie sigură că înţelege mesajul - „Tu eşti «Nighthawk»". Relaţia se sfârşise la fel de brusc: femeia a plecat în vizită la nişte rude bogate din San Diego şi nu s-a întors timp de zece săptămâni, fără să-i telefoneze lui Matt înainte de a pleca, şi nici după ce s-a întors. Când în cele din urmă a reuşit să vorbească cu ea, Matt i-a spus, încercând să pară oarecum critic: „E cam de căcat să te porţi aşa cu un prieten, nu crezi?" Iar femeia i-a răspuns, tresărind, dar de altfel impasibilă: „Serios? îmi pare rău."
Din cauza acestei femei, Matt nu avusese starea de spirit potrivită pentru a începe o relaţie cu Duana Zwolle. Atunci când ea a vorbit cu el, când i-a cerut ajutorul.
Ochii ăia ai ei îi căutaseră privirea, iar el, ca un prost, întorsese capul, jenat. Nu. Tu nu poţi să exişti pentru mine, Duana. Cât de mult regreta asta acum. Că fusese prea orb şi se înşelase amarnic. Avusese şansa să o salveze pe Duana Zwolle de la teribilul lucru care i s-a întâmplat şi a dat-o în bară.
Matt şi-ar fi dorit să-1 fi cunoscut suficient de bine pe Ricci cât să poată vorbi cu el ca de la bărbat la bărbat. Ricci era un bărbat chipeş, italian, aşa că se prea poate ca femeile să fi fost atrase şi de el; Matt observase o verighetă pe degetul lui Ricci, deci era însurat. Un bărbat de familie, ca Matt. Tot ce trebuia să-i mărturisească lui Ricci era adevărul: în perioada în care era suspectat că
fusese iubitul lui Zwolle, el era de fapt încurcat cu o altă femeie din Weymouth. Nu sunt mândru de asta, dar nu am făcut nimănui niciun rău. Doar că nu pot vorbi despre asta, înţelegi?
Ricci ar fi înţeles, nu-i aşa? Neoficial?
Casa lui Matt McBride era scumpă, ipotecată: din cărămidă albă „modernă", cu finisaje din sticlă, stuc şi lemn de sequoia, aşezată într-un peisaj amenajat cu gust în mijlocul loturilor împădurite, măsurând un hectar, din West Weymouth Villas. Era o casă care în Forked River ai fi zis că e un castel, dar nu era cu mult diferită de celelalte case din Weymouth. De câte ori se uita la ea, pe Matt îl trecea un sentiment amestecat de mândrie şi panică.
Când a virat pe aleea care duce în faţa casei, a văzut ceva care i-a stârnit cu adevărat panica: trei maşini ale poliţiei din Weymouth erau parcate în faţa garajului său.
Iată că s-a întâmplat. Au venit. Aveau un mandat.
Uşa din faţă era deschisă. Matt a intrat aşa cum intră un bărbat într-o casă în flăcări. Tess i-a sărit în braţe, strângându-1 cu putere. Era palidă la faţă şi avea ochii plini de lacrimi de furie şi de indignare.
- Matt, spun că au un mandat de percheziţie! Matt, fă-i să înceteze!
Erau şase sau şapte poliţişti. Oare cine era cel care coordona toată acţiunea?
Detectivul mai în vârstă, Phelan, cel cu ochelari cu ramă de plastic neagră, 1-a informat pe Matt, în stilu-i caracteristic, cu rece curtoazie, că au un mandat de percheziţie.
- Citiţi-1, domnule McBride. Şi nu încercaţi să interveniţi în niciun fel.
Matt s-a uitat lung la document, fără să priceapă nimic. Ce-ar fi trebuit să facă?
- Nu am nimic de ascuns, aş fi putut să vă arăt eu însumi ce vreţi să vedeţi. Nu era nevoie de asta...
Nimeni nu-1 asculta. Tess plângea cu suspine. Phelan făcuse stânga-mprejur şi ajuta şi el cu căutările, ca şi cum Matt nici nu ar fi fost de faţă. Mânia lui Dumnezeu, asta i-a venit în minte lui Matt. Te aştepţi la asta toată viaţa, dar atunci când se întâmplă, nu poţi să-ţi crezi ochilor.
- Matt, nu înţeleg! Matt, ce caută ei aici? Ce are a face acea femeie, Zwolle, cu tine?
Matt a încercat să o liniştească pe Tess aşa cum încerci să linişteşti o victimă a unui accident. Stătea în cadrul uşii privind cum străinii îi scotocesc prin casă într-un mod expert. Sertare, şifoniere, dulapuri. Fişierele electronice i-au fost „confiscate" -
să nu-şi facă griji, era Matt asigurat, pentru că avea să primească un proces-verbal.
Era de-a dreptul amuzant, au căutat până şi în frigider, în cuptor şi în cuptorul cu microunde. Pernele de pe canapea au fost ridicate şi examinate, şi chiar şi crăpăturile şi zgârieturile de pe mobilă. Covoarele scumpe au fost întoarse insolent, lăsând la vedere firicele de praf şi chiar murdărie. Tess a început să plângă şi mai tare.
- Ce faceţi? Opriţi-vă, pentru Dumnezeu!
Matt avea să-şi amintească mai târziu că indignarea lui Tess era îndreptăţită, în comparaţie cu propria-i reacţie mai reţinută: de vinovăţie, de ruşine.
Mobila elegantă şi scumpă pe care Tess o alesese cu atenţie desăvârşită a fost trasă fără jenă de la perete. Oglinzile şi tablourile au fost examinate pe toate părţile şi apoi agăţate strâmb la locul lor. Saltelele au fost ridicate de pe somieră, chiar şi în camerele băieţilor. Camerele. Camerele băieţilor! Matt era roşu ca racul de ruşine.
Şi-a încleştat degetele. Dacă Davey şi Graeme ar fi fost martori la asa ceva...
- N-aţi putea să lăsaţi măcar aceste camere în pace? Chiar nu aveţi pic de decenţă? a izbucnit Tess.
Erau şi două femei printre poliţişti, nu mai puţin eficiente şi lipsite de scrupule decât bărbaţii. Erau ca o forţă a naturii, nimic nu le putea sta în cale. Matt se imagina pe sine, un puşti cu creierul încins, pe la vreo douăzeci de ani, luptându-se cu poliţiştii, împărţind pumni în stânga şi-n dreapta şi fiind forţat să se supună, încătuşat. Poate că se aşteptau acum ca el să-i atace: poate că erau cu ochii pe el, sperând să facă asta. Dar nu, poliţiştii doar îşi făceau datoria; în alte circumstanţe, Matt i-ar fi admirat; Nighthawk poate că i-ar fi fotografiat.
Nicio bucăţică din eleganta casă a familiei McBride, şi nici cele trei maşini din garaj nu au fost cruţate. Magazia cu scule de grădinărit. Locul de joacă al băieţilor, leagănele. Jucăriile băieţilor. Subsolul, podul. Câteva băi, dintre care şi strălucitoarea toaletă pentru oaspeţi de la primul etaj, cu lenjerie irlandeză cusută manual şi săpun cu parfum de lămâie şi placată cu onix: dulăpioarele cu medicamente, până şi rezervoarele toaletelor, nimic nu scăpase neinvadat. Matt era conştient de cât de reţinuţi erau totuşi poliţiştii: dacă aceasta ar fi fost o casă de negri dintr-un ghetou, dacă aceştia ar fi fost poliţişti de la oraş, atunci ar fi lăsat prăpăd în urma lor. Aşa cum arăta acum, părea
că o rafală puternică suflase prin casă, deranjând lucrurile, clin-tindu-le de la locul lor. Ceea ce era cel mai derutant era că percheziţia se desfăşura simultan în mai multe camere, aşa că Matt alerga dintr-una într-alta, ca un nefericit căruia i s-ar face o farsă.
— Nu! Staţi! Pot să vă deschid eu chestia aia... Hei: nu e nimic acolo, vă jur.
Era disperat să protejeze camera obscură, unde străinii scotoceau mecanic prin sertare, prin dulapul cu materiale fotografice, examinându-i echipamentul de fotografiat de parcă ar fi fost vreo maşinărie de produs bombe, îndesând teancuri de imagini, colite şi negative aparţinându-i lui Nighthawk în cutii de carton imprimate
cu DEPARTAMENTUL DE POLIŢIE WEYMOUTH. Phelan îi explica lui Matt că totul avea să fie „etichetat" şi „returnat"; nimic nu avea să se piardă; ei sunt profesionişti în treburi ca asta, să nu-şi facă griji.
- Căutăm dovezi referitoare la cazul Duana Zwolle, la nimic şi la nimeni altcineva. înţelegeţi?
Poate că Phelan voia să-1 liniştească pe Matt? în cazul în care nu şi-ar fi plătit impozitele, de exemplu. Sau în cazul în care făcea cine ştie ce mânării acolo, în camera lui obscură, sub pseudonimul de Nighthawk.
- Mi-aş fi dorit ca mai întâi să fi stat de vorbă cu mine, a spus Matt supărat. Mi-ar fi plăcut să o scutesc pe soţia mea de această situaţie. Ea nu are nicio legătură cu nimic din toate astea.
Phelan a ridicat din umeri. Ca şi cum ar fi spus Bineînţeles că are, doar e soţia ta.
In biroul lui Matt era ticălosul ăla de Ricci şi încă un poliţist, aruncând hârtii, dosare şi registre IRS în cutii de carton.
