imaginile din Lismore, cu faţada mansardei lui Zwolle. Două role de film, douăzeci şi patru de cadre. Nu îi pomenise lui Tess despre fotografii, şi nici nu avea de gând să o facă. Dintre toate, câteva i se păreau remarcabile. Una dintre ele era cu uşa de la intrare a locuinţei lui Zwolle şi, dintr-un anumit unghi, cu fereastra din faţă cu obloanele trase pe interior, în al cărei geam se reflectau cerul, râul, copacii, ca întrun vis în care totul pare să se năruie. Alta reprezenta un cadru complet cu scările exterioare roase de vreme şi focalizate de jos în sus, o fotografie care părea a fi un puzzle, asta până când prindeai şpilul: scările.
Scările pe case fata dispărută fusese forţată să le coboare, sau pe care fusese târâtă de răpitorul ei.
Matt a ascuns, cel puţin pentru o vreme, toate fotografiile, cu excepţia uneia, printre registrele lui IRS1 de la birou. I-ar fi fost mult prea dificil să-i explice lui Tess de ce le făcuse... sau oricui altcuiva.
Şi nici nu simţea nevoia să le arate nimănui.
1 Serviciul de Venituri Interne (Internai Revenue Service), secţiune a Trezoreriei SUA care colectează majoritatea impozitelor datorate Administraţiei, inclusiv impozitul pe venit. (N. trad.)
15
Nighthawk nu o fotografiase niciodată pe fată în mijlocul mlaştinilor. Pe atunci, cu douăzeci şi unu de ani în urmă, Nighthawk nici măcar nu exista.
Nu văzuse nicio fotografie cu fata din mlaştini. Sigur existaseră fotografii făcute de poliţişti, de medicul legist, dar bineînţeles că el nu le văzuse niciodată.
Matt McBride a început să facă fotografii pe când era la liceu, deşi pe atunci nu la modul cel mai serios. Era destul de implicat în alte activităţi - cu fotbalul, echipa de înot şi slujbele de după orele de şcoală. Ca să fii un fotograf bun, trebuie să ai ochiul format. Ca să ai ochiul format, trebuie să ştii cum să fii singur. Chiar şi când eşti înconjurat de oameni, trebuie să ştii cum să fii singur. Ochiul Domnului. Nicio dorinţă şi niciun pic de milă. Să priveşti peste toate, bune şi rele, impasibil.
Una dintre sarcinile care-i reveneau pentru ziarul şcolii era să facă fotografii de grup. Avea voie să folosească un aparat de
fotografiat Nikon, un aparat greoi, cu bliţ, proprietate a clubului de jurnalism. Le fotografiase pe fetele din cor pentru ziar. La vremea aceea, nu dăduse prea mare importanţă prezenţei lui Marcey Mason în cor. Asta se întâmpla cu douăsprezece zile înainte ca ea să fie răpită, mutilată şi ucisă. înainte ca prim-planurile ziarelor şi televiziunilor cu fata dispărută să înlocuiască toate celelalte imagini ale ei.
Dar atunci fusese acolo: în primul rând de fete zâmbitoare, aproape de mijlocul grupului. Douăzeci şi două de fete, aliniate pe trei rânduri şi trei niveluri. Special pentru concert, purtau bluză albă şi fustă neagră. Marcey Mason zâmbea încrezătoare când se declanşa bliţul camerei, ştiind sigur că arată bine. Cu părul strălucitor, până la umeri, cu faţa în formă de inimă. Fata dispărută, înainte de a i se împlini soarta.
Şi dacă ar fi observat-o pe Marcey Mason, pentru Matt McBride, aflat în al doilea an de liceu la vremea aceea, ea nu ar fi fost decât încă una dintre fetele mai mari, drăguţe şi populare de la liceul din Forked River. La fel de distantă în privinţa lui şi un obiect al dorinţei la fel de inaccesibil ca oricare altă femeie matură.
16
Mai bine că s-a întâmplat aşa, avea să constate Matt după aceea. Că fiii lui fuseseră scutiţi de priveliştea invadării locuinţei de către poliţia din Weymouth.
Fuseseră scutiţi de priveliştea adoratului lor tată dezorientat şi umilit.
In cele din urmă, mandatul de percheziţie fusese emis. Matt aşteptase îndelung, şi nimic nu se întâmplase; şi, într-o duminică dimineaţa, pe când nici nu se mai gândea la fata dispărută, ci la fiii lui, Davey şi Graeme, pe care-i dusese cu maşina în partea cealaltă a oraşului să se întâlnească cu nişte prieteni de-ai lor (doi fraţi de vârsta lor, de şapte şi de cinci ani, ai căror părinţi simpatici şi sociabili erau la rândul lor prieteni cu familia McBride, din cercul de la Stony BrookTennis Club), mandatul a fost emis.
Era o zi de iarnă cu soare cu dinţi. Matt McBride purta ochelari de soare cu lentile întunecate, o jachetă din piele de
oaie, ghete de drumeţie. Un tip sportiv, de la periferie, arătând mai tânăr decât vârsta din cartea de identitate. In timp ce condusese copiii spre familia Holtzmann, nu mai schimbase frecvenţa radioului. Era duminică dimineaţa, un moment potrivit pentru îndatoririle de familie, un timp al inocenţei. îşi luase o pauză de la obsesia vinovată pentru ultimele ştiri. Cu Davey alături, Graeme în spate, fiii lui, fiii pe care nu-i merita, cei trei vorbeau şi râdeau şi Matt se simţise bine; se simţise binecuvântat. Uneori, dragostea pentru fiii lui era atât de puternică, încât aproape că-1 lua ameţeala, ca şi cum ar fi stat prea mult cu ochii în soare.
Căsătoria lui cu Tess scârţâia, ştia bine asta. Dar nu şi dragostea pentru copii.
Conducând înapoi spre casă, Matt a fost tentat să dea drumul la radio... Ca atunci când eşti tentat să-ţi aprinzi o ţigară după ce te-ai lăsat: o dorinţă aproape fizică. Se
gândise la - visase la? — acel şal alb de caşmir. II văzuse pătat cu sânge uscat. De fapt, Matt nu văzuse niciodată acest şal, şi totuşi îl vedea aievea în faţa ochilor, un petic alb strălucind din umbra bolovanilor de gheaţă. De-a lungul acelei întinderi a râului Delaware, presărată cu cataracte; cu malurile umbrite în cea mai mare parte a zilei, mai cu seamă în timpul iernii. Matt ar fi putut la fel de bine să creadă că fusese acolo... Există o altă femeie în viaţa ta? Poţi să-mi spui. Bineînţeles că Matt nu putea să-i spună. Nu soţiei lui, nu lui Tess. Ar fi fost devastată de durere, de amărăciune, de furie. Nu ar fi fost nicicum capabilă să înţeleagă.
Parcă nu mai eşti deloc atent la mine. Mintea ta este... Matt începea să devină
agitat, cu mintea bântuită de astfel de gânduri. Nu: nu va deschide radioul. Ştia că
obsesia lui referitor la
fata dispărută e una morbidă, nu avea de gând să-i mai cedeze deloc. Conducea prin micul Weymouth, uitând s-o mai ia pe un drum secundar. Traficul de duminică
dimineaţa sugruma Main Street, acolo unde cumpărătorii dădeau năvală la Weymoutli Food Mart, The English Shoppe, The Village Pharmacy, Boutique Du Jour, Seabury's Womens Shop, The Pantry, Jameson Gallery, Swank's, Reinhart Stationery
& Office Supplies, Peck's Shoes, Ann Taylor, Gap, Banana Republic, Starbucks, Country Kitchen Gourmet Foods & Gifts. Muzica secretă a oraşului WeymoutJî era sunetul unei cascade de monede de aur, o Cascadă Niagara a bogăţiilor. Şi ce vedeai nu era decât vârful aisbergului de bani, aşa cum îi plăcea lui Sidney Krell să spună.
„Urăsc locul ăsta. Al dracului să fiu dacă am vreo idee de ce mă aflu aici."
Se mutaseră în Weymouth pentru că lui Tess îi picaseră cu tronc împrejurimile, dar nu ar fi fost corect să o învinovăţească numai pe Tess, pentru că şi el, la rândul lui, fusese entuziasmat. Iniţial. Cumpăraseră o casă într-un „ansamblu rezidenţial exclusivist", numit Weymouth West Villas; au dat banii pe teren, şi valoarea casei crescuse deja considerabil. Populaţia din Weymouth se dublase în decurs de câţiva ani. Avea să se dubleze din nou, poate într-un ritm şi mai alert. Această parte din Garden State, spunea Krell, era încă neexploatată şi aştepta să-i fie culese roadele.
Krell avea obiceiul să-şi frece mâinile frenetic, cu bucurie. Şi totuşi părea să regrete când vorbea pe un ton meditativ. „Bineînţeles că mă întristează ce facem. Si eu locuiesc aici. îmi aduc aminte cum era înainte. Dar nu sunt prost: dacă nu profit de terenurile de aici, un alt nenorocit fără scrupule o va face." Şi Krell râdea, cu gingiile la vedere. Avea
obiceiul ăsta crud ca, imediat ce te convingea să-1 compăti-meşti, să-ţi râdă cu poftă în faţă.
Krell a plănuit să mă întâlnesc cu ea. La fel cum a aranjat să mă întâlnesc cu soţia lui. Aşa o fi?
Krell. Păianjenul gras din centrul pânzei ţesute în jurul oraşului Weymouth.
Matt ar fi vrut să îl urască, dar nu era aşa uşor. Lui Krell îi plăcea să se laude că
ştie tot ce mişcă prin Weymouth, dar nu avea habar despre relaţia lui Matt cu una dintre localnice. O femeie pe care Krell o cunoştea prea bine, soţia unuia dintre cei
mai cunoscuţi investitori bancari din Weymouth. De fapt, unul dintre prietenii de golf ai lui Krell.
În afara zonei aglomerate din centru, în zona deluroasă de la vest de oraş, Matt mergea pe un drum de pietriş cu serpentine, Fox Hollow Lane, şi se gândea la acea femeie. A simţit imediat o tensiune sexuală, o urmă de regret. Nu şi vinovăţie. Tess nu a ştiut nimic, nu a bănuit nimic. Şi nici nu a însemnat nimic pentru mine.
Desigur, Matt fusese măgulit în orgoliul lui de mascul. Orice bărbat ar fi fost, în locul lui. Pentru cinci luni, fusese învăluit într-un soi de aură adolescentină. Atât timp cât Tess nu avea să afle, nu o afecta cu nimic, sau aşa se gândea el; dacă pe ea nu o afecta cu nimic, ce mai conta ce făcuse el? E normal ca toţi soţii să aibă o viaţă privată, o viaţă extraconjugală, o viaţă la care soţiile lor să nu aibă acces. Lui Matt, relaţia nu i se părea a fi adulteră, în sensul vechi, biblic al cuvântului. Fusese prea dezinteresată ca să poată fi considerată păcătoasă. Pur şi simplu, o aventură.
Nici măcar atât, un lanţ de incidente. întâlniri cu scop sexual. Fără prea multe vorbe.
