îl dureau ochii de o dorinţă năprasnică. Ca două flăcări în găvanele lor. Se simţea trădat, ca
atunci când partenerul ei venise şi se aşezase deasupra ei & îşi implantase membrul în ea & copulaseră în aer liber, fără ruşine. Pentru că el era un dansator mlădios care o ridica şi o îmbrăţişa obscen în ritmul muzicii. Doar pe ea o ţintuia cu privirea: LR. Cel mai remarcabil dans fusese „Fluturele", pe care multă vreme avea să şi-l amintească. Muzica, la fel ca o bătaie de aripi de fluture. Salturile & rotirile extatice ale dansatorilor. Trupul ei plin de vigoare într-un costum galben prin care i se distingea fiecare muşchi, fiecare os & sfârcurile & crăpătura dintre picioare. Trupul ei ca o bucată şlefuită de lemn care freamătă & din care ţâşneşte viaţa. în timp ce privea, stând pe scaun aplecat în faţă, cu părul transpirat lipit de grumaz, degetele îi zvâcneau într-o fictivă modelare şi mângâiere a lemnului, lat-o! Ea este aleasa.
Gândul s-a pogorât în mintea lui ca o viziune. Cu harul lui creator o va duce la
perfecţiune, aşa cum o perfecţionase şi pe MM, primul lui sacrificiu. înainte chiar ca amfiteatrul în aer liber şi înconjurat de pini să se umple de aplauze, el ştia - Trebuie să o am. Figura care a fost Fluturele, sub înfăţişare umană.
Dansează pentru mine! i-a poruncit el.
Dar ea nu fusese în stare, nu mai mult decât o bolândă sau o paralitică. Groaza din ochi & duhoarea din vintre. Fluturele!... ce glumă plină de cruzime.
* * *
Într-adevăr, l-au luat la întrebări pe Joseph Gavin. Ajutoarele şerifului din Mountainhome. Cu toate astea, nu aveau niciun motiv întemeiat să-l suspecteze & nicio probă care să facă legătura
între dansatoarea dispărută şi Joseph Gavin. După cum premeditase cu grijă.
într-o dimineaţă, cu precizie & răbdare, a răpit-o. Era foarte devreme, nici măcar ora opt dimineaţa. Făcea parte din rutina ei: exerciţii yoga în bodyul negru ponosit.
Iar în dimineaţa aceea, bărbatul nu era acolo. Maşina lui nu era acolo. Nu era nimeni, doar dansatoarea roşcată. Fluturele. Rapid ca un păianjen la atac, a ajuns la ea escaladând pontonul & având faţa acoperită cu o eşarfă neagră de mătase & cu mănuşi de cauciuc pe mâini & cu picioarele în pantofi sport cu talpă de cauciuc, cu două mărimi mai mari. Nu a ţinut-o prea mult, cum făcuse cu celelalte, nu mai mult de două ore. Avea să fie îngropată într-un mormânt nu mai adânc de un metru, într-o dolină pe care o descoperise în pădure. Nutrise o dorinţă în el să o ducă la Deer Isle, dar nu ar fi fost practic, ştia bine. La doar jumătate de kilometru de drumul cu pietriş, dar în mijlocul copacilor, pe un teren mlăştinos. Le-a luat douăzeci şi cinci de zile până să îi găsească trupul. Era sfârşitul verii, trecuse şi Ziua Muncii & Joseph Gavin, ca mulţi alţii, nu mai avea niciun motiv să rămână în Mountainhome. Până
să fie găsită, el avea să fie deja în Delaware. Nu s-a găsit nicio probă care să ducă la el. Nimeni nu a mai venit să-l întrebe nimic. Emoţionat, a urmărit la televizor ştirile despre descoperirea trupului lui LR, după lungi cercetări. în mormânt, cu încheieturile subţiri ale mâinilor şi gleznele legate strâns cu sârmă, cu gâtul tăiat adânc de sârmă & cu părul lung deloc frumos, ci moale & murdar. La televizor şi prin ziare nu erau fotografii decât cu LR, dansatoarea, zâmbind şi ridicând mâinile, parcă
cerând aplauze. Nu erau fotografii cu corpul în stare avansată de putrefacţie.
Unde era acum talentul lui LR? Unde erau braţele subţiri & ochii strălucitori? Era îngenuncheată, frântă. Asta era puterea lui NUME NECUNOSCUT. Ca nişte aripi de fluture care se frâng într-o clipită. în mormânt, umerii erau aduşi de spate, genunchii ridicaţi la piept, iar capul plecat într-o postură de rugăciune abjectă.
Acum vezi! Tu care ai crezut că te-ai putea înălţa peste aceia dintre noi care te adoră.
Era neliniştit şi începea să înţeleagă de ce.
Nicio viziune nu îşi făcuse apariţia şi nici nu se întrezărea posibilitatea vreunei viziuni.
în iarna aceasta târzie a noului an care începuse cu atâta măreţie.
încet, i se strecura în minte CA O DATORIE, nu-l stârnea nicicum să facă asta, să o răpească şi pe Oriana, femeia blondă şi neruşinată, care îşi expunea trupul & plângea la televizor că prietena ei fusese răpită; pentru că NUME NECUNOSCUT avea motivele lui să creadă că ea vorbise cu poliţia & nu avea încredere în ea. Nu-l privise pe NUME NECUNOSCUT în ochi. Nu-l hrănise, îl alungase ca pe un câine, care nu merită dorinţa ei feminină.
NUME NECUNOSCUT aştepta un semn. La fereastra hambarului închiriat, privind fix spre aleea din faţă & autostrada de dincolo. Trecuseră minute bune de când dura această nemişcare & nu lucra, nu gândea; în această paralizie nu mai era NUME
NECUNOSCUT, ci Joseph Gavin, puştiul, pe care unii îl considerau oarecum retard.
Oare vor veni după mine? Şi o să îi pot recunoaşte?
Se aştepta să fie detectivii din Weymouth. Dar nimic nu-l pregătise pentru cel care a venit la el.
28
Pe moarte, moartă, dispărută.
În luna noiembrie a anului trecut, unul dintre colegii lui Davey, din clasa a treia, murise într-un accident stupid, căzând pe o scară de beton într-un parc de distracţii din Florida. Davey fusese destul de apropiat de băiat, dar, după moartea acestuia, era neobişnuit de detaşat atunci când vorbea despre prietenul lui; comportamentul straniu, deranjant fusese menţionat şi de părinţii altor copii care fuseseră prietenii băiatului decedat. Tess constatase că:
- Aproape că-1 învinuiesc pe Mark! Nici nu vor să mai audă de el. Le e ruşine cu el. Refuză să mai vorbească despre el.
Matt, amintindu-si de moartea tatălui său si de cum nici el nu voise multă vreme să vorbească despre asta şi se aprindea, aparent fără motiv, dacă cineva, în special femeile, încercau să-1 compătimească, a spus:
- Uite, copiii ăştia au opt ani. Sunt speriaţi. De acum ştiu şi ei ce-i „moartea", şi nu vor să mai audă nimic legat de asta.
Ăsta-i adevărul. Oare ar fi mai bine să-1 provocăm pe Davey să
conştientizeze acest lucru şi să-1 facem să plângă, sau să lăsăm bietul copil în pace? Când o să vrea el să vorbească, o să
vorbească. Şi dacă nu o să vrea, va fi alegerea lui. Pentru copiii atât de mici, ar fi mai bine să uite. Asta-i treaba „naturii" - să te
facă să uiţi.
- Dar e aşa de dur. De rece, a spus Tess, iar Matt n-a mai avut niciun răspuns.
Şi după câteva săptămâni a urmat fata dispărută.
Matt a strâns din dinţi si a încercat să le dea băieţilor o explicaţie:
- Această „fată dispărută" despre care vorbeşte toată lumea nu este o fată în adevăratul sens al cuvântului. Este o femeie matură. Nu are cinci ani, ca tine, Graeme; sau opt, ca tine, Davey. Probabil că a răpit-o cineva care o cunoştea şi dacă voi nu cunoaşteţi acea persoană, şi cu siguranţă că nu o cunoaşte niciunul dintre voi, nu o să vă răpească şi pe voi. OK?
Era logică pură. Un exemplu tipic de înţelepciune marca taţi. Dar băieţii se uitau lung la Matt, pentru că ceea ce auzeau de la Tess şi de la profesorii de la şcoală era cu totul altceva: dacă o fată a fost răpită, şi ei ar fi putut să fie răpiţi; trebuia să fie foarte, foarte atenţi; niciodată nu trebuia să aibă încredere în străini, nici măcar în adulţii pe care nu îi cunoşteau prea bine. Mereu trebuie să fie cu ochii-n patru. Davey a spus cu ton acuzator:
- Taţi, dar tu ne-ai spus că trebuie să fii foarte bătrân ca să
mori, că este ceva ce li se întâmplă numai oamenilor bătrâni, dar asta nu-i adevărat, nu-i aşa, taţi? Se poate întâmpla chiar acum. Oricui i se poate întâmpla chiar acum.
