- Da, Davey. Aşa cred. Oricând poate izbucni un foc sau se poate produce un cutremur. Vedeţi asta la televizor. Iar Mark a căzut pe nişte scări tari, de beton. Dar în realitate, şansele să ţi se întâmple ceva rău atâta timp cât eşti tânăr sunt mult mai mici. Iar tu si Graeme o să mai fiţi multă vreme tineri.
Davey a căzut pe gânduri, nefiind prea convins. Matt încercase să le vorbească
autoritar, dar fără acea încredere exagerată pe care o detesta la adulţi pe vremea când era copil.
- Taţi, cât de bătrâni sunteţi tu şi mami? a întrebat Davey.
Matt, prinzându-se unde vrea să bată, a spus:
- Mama voastră şi cu mine suntem încă tineri. Nu la fel de tineri ca tine şi ca Graeme, dar totuşi tineri.
- Dar fata dispărută este mai tânără decât tine, taţi! Are douăzeci şi şase de ani, aşa spun ziarele. Tu eşti mult mai bătrân decât ea, a spus Davey, rânjind superior.
- OK. Sunt cu zece ani mai bătrân. Dar nu atât de bătrân, a spus Matt, încercând să zâmbească de parcă asta nu ar fi fost o lovitură sub centură.
Apoi Tess i-a chemat la masă. Şi iată cum Tess 1-a mai salvat pe taţi încă o dată, iar băieţii au dat fuga la bucătărie.
Bietul taţi: consternat de lumea mârşavă în care se presupunea că ar fi trebuit să
supravieţuiască pentru copiii lui. Copiii nu numai că au nevoie de dragoste, de fiecare fărâmă de iubire pe care le-o poţi dărui, lucru pe care de bine, de rău, îl ştia şi care îl umplea oricum de groază, dar în afară de această dragoste, copiii au nevoie de o hartă a lumii pe care să se poată baza, o hartă pe care s-o primească de la părinţii lor.
Iar lui taţi îi era al naibii de greu să-şi croiască în primul rând propriul drum, fără
hartă şi fără încredere în iscusinţa lui de a găsi una.
Vocea lui Graeme era gravă, gâtuită de nelinişte, iar respiraţia lui fierbinte şi umedă răzbătea în urechea lui taţi.
- Taţi, unde ne ducem când des-păremi -Adică atunci când „dispărem", Graeme?
- Da, taţi! a ţipat băiatul. Unde ne ducem!
Ochii ca două alune ai lui Graeme s-au mărit de spaimă. S-a izbit de picioarele lui taţi şi s-a cocoşat în poala lui. Cinci ani şi capabil de o afecţiune stângace ca a unui căţeluş; îi plăcea la nebunie să-1 ia pe taţi prin surprindere, să-i sară în braţe şi să-şi culcuşească pe umerii lui căpşorul zglobiu. Aşa cum făcea de pe când era un boţ
cu ochi. Acum Graeme era prea mare pentru astfel de dulcegării, iar Davey râdea de el. Dar de când cu fata dispărută şi cu tot ce se spunea şi nu era pentru urechile lui, Graeme era tot mai neliniştit si insistent cu întrebările.
- Taţi, unde ne ducem?
- Ei, bine... De fapt, nu ne ducem nicăieri. „Dispărem",
a încercat Matt să glumească, pocnind din degete, iar Graeme a tresărit, fără să râdă.
- Da, taţi, dar undei Unde ne ducem când dispărem?
Aceasta era o variantă a întrebării Unde se duc oamenii când mor? pe care amândoi băieţii o adresaseră părinţilor pe rând. Mai întâi Davey, iar apoi Graeme. Tess le spusese băieţilor că oamenii, atunci când mor, merg „întrun loc în care nu au mai fost niciodată şi care se numeşte rai"; Matt le spusese clar că „oriunde s-ar duce oamenii când mor, asta reprezintă un mister chiar şi pentru ştiinţa zilelor noastre". (Lui Matt îi plăcea optimismul de tip american al „zilelor noastre".)
Graeme a mai pus o dată întrebarea şi taţi a încercat să-şi aducă aminte dacă nu cumva mai răspunsese la ea. Căznindu-se să fie sincer, a spus:
- Nu se ştie întotdeauna unde se duc oamenii care dispar.
Graeme, dacă te-ai duce sus şi te-ai ascunde în dulap, acela ar fi locul în care te-ai duce, dar pentru mine, care aş rămâne aici, jos, ar fi ca şi cum tu ai fi dispărut. înţelegi?
Dar Graeme clătina din cap insistent. înainte de a pune din nou întrebarea, taţi s-a grăbit să spună:
- Oamenii se duc prin tot felul de locuri! Cum ar fi... vezi?
şi Matt a oprit cu telecomanda televizorul la care nu se uita nimeni şi dintr-odată ecranul a devenit gri, gol.
Graeme a chicotit, dar tot nu era satisfăcut.
- Dar, taţi, unde se duc oamenii adevăraţi?
- Oamenii de la televizor sunt adevăraţi. Nu se duc nicăieri, rămân acolo unde sunt. Doar că nu-i mai vedem noi.
Graeme era plictisit de misterele simple ale televizorului, chiar aşa miraculoase cum erau. Pentru el, cutia electronică era ceva de la sine înţeles şi asta nu-1
impresiona.
- Dacă eu o să dispar, unde o să mă duci şi a arătat spre fereastră, adică spre afară, adică nu va fi pur şi simplu în dulap.
Matt a oftat şi a încercat să dea o explicaţie serioasă, cum că diferiţi oameni, despre care se crede că „au dispărut", merg în locuri diferite. Dacă tu nu ştii încotro s-au dus, ai putea să tragi concluzia că aceştia au dispărut.
- .. .Dar de fapt nu este aşa.
- Şi atunci, unde se duc, taţi?
- Ţi-am mai spus, Graeme... în diferite locuri. Nu este un loc anume.
Graeme şi-ar fi supt degetele, cântărind răspunsul, dacă taţi nu i le-ar fi scos uşor din gură. Pentru Matt, răspunsul părea mai mult decât logic. Şi totuşi...
