Putea merge acolo unde poliţia nu putea şi i se acorda genul de încredere de care poliţia nu se va bucura niciodată. Acesta era avantajul lui, dar la mijloc exista şi un risc.
(Abia la urmă avea să realizeze Matt profunzimea riscului la care se expusese.
Dacă mă omora şi îmi arunca trupul pe undeva, cine ar fi ştiuţi) Nu era treabă uşoară să dai de Gavin. Oriana nu-i dăduse prea multe detalii referitoare la locul în care locuia NUME NECUNOSCUT, iar Matt trebuise să facă mici anchete prin Clinton Falls, prezentându-se drept un colecţionar de artă în căutarea unui „sculptor excentric talentat de prin părţile locului, un bărbat cu plete şi barbă
lungă". Matt observase surprinderea pe chipurile amuzate ale celor pe care-i întreba despre NUME NECUNOSCUT Toţi cred că aş fi vreun pros-tănac, vreun fraier. Foarte bine! Un mecanic auto care îi reparase camioneta lui Gavin 1-a orientat pe Matt către casa pe roţi de pe autostradă; avea o cutie poştală în capătul aleii, dar pe ea nu era trecut niciun nume. „Casa mobilă" arăta ca o mare conservă, fiind parţial ascunsă de o perdea de arbuşti şi de un panou publicitar cu McDonald's. Cei mai apropiaţi vecini ai lui Gavin erau la o distanţă de un kilometru.
în timp ce rula pe aleea denivelată, lui Matt i-a venit în minte că diferenţa crucială
dintre civili şi poliţişti este că cei din urmă sunt înarmaţi. Apoi a văzut proprietatea dărăpănată, închiriată de Gavin. Scena crimei. Unde au fost găsite cadavrele.
Matt nici măcar nu spusese cuiva unde avea de gând să se ducă. Cum ar fi putut?
Nici el nu ştiuse, şi nici nu avea ce să caute aici. Când a plecat de la birou, i-a spus secretarei că se duce la o întâlnire cu un potenţial client din Fair Hills şi că o să sune el mai târziu să verifice dacă între timp a primit vreun mesaj.
Iar acum, cu un zâmbet nervos, s-a auzit spunând:
- Cred că îţi place aici la ţară, domnule... NUME NECU
NOSCUT. Este linişte şi destul de intim.
Era cât pe ce să spună că este frumos, dar peisajul rural cu arbuşti şi tufărişuri, cu maşinile trecând în viteză pe autostradă, nu era prea frumos.
- Aici poţi fi... doar tu şi munca ta.
Gavin nu a răspuns nimic. Ca şi cum el, geniu întruchipat, nu-şi pierdea vremea cu discuţii de complezenţă. A deschis una dintre uşile hambarului şi i-a făcut semn lui Matt să-1 urmeze înăuntru. Oare chiar vreau să fac asta? Ce-o fi o fi. Matt era pătruns de o vigilenţă viscerală, animalică; precauţia unui organism care nu vrea decât să
supravieţuiască. Un miros glacial, de vechi, chimic 1-a luat de nas. I-a venit să vomite si s-a chinuit ceva să se abţină. Aici, în hambar, se simţea miros de mortă-ciune, dar mai mult decât de mortăciune. Reverbera o tăcere
stranie, întreruptă doar de zgomotul camioanelor rulând pe autostradă. Matt a prins privirea piezişă pe care Gavin i-o arunca aproape timid, cu ochi tremurânzi, de cobră. In salo-peta pătată, cu părul argintiu care-i cădea în jurul capului, bărbosul aducea a băieţel sfios, prea mare pentru vârsta lui, deghizat în Mesia, dornic de aprobarea unui adult. Era ceva respingător şi în acelaşi timp emoţionant în atitudinea lui, credea Matt.
- Dar sunt... remarcabile! a spus Matt.
Matt privea încremenit la cinci sau şase figuri sculptate. Figuri umanoide. Menite să fie păpuşi în mărime naturală, ori manechine; de sex feminin, deşi nu aveau fizic niciun sex, ca nişte trunchiuri de copaci, cu sânii şi şoldurile abia schiţate. Păreau ieşite din mâna unui copil talentat, sau cu un potenţial talent încă necizelat. Deşi nu
erau însufleţite, figurile îi induceau lui Matt acea senzaţie de nelinişte de care era cuprins adesea, mai ales în copilărie, când se afla în preajma unui manechin dintr-un magazin. Este viu. Nu! Cea mai mică dintre figuri, neterminată, avea faţa goală, simplă şi nişte ochi de sticlă desperecheaţi cu aspect mai degrabă ilar; părul sau peruca ei zăcea pe o bancă din apropiere, o încâlceală de plete brune. Oare ar fi trebuit să o reprezinte pe fata dispărută7. Era ea, cumva, Duana Zwolle? Dar figura stângace nu aducea prea mult cu cineva anume, deoarece, ca şi celelalte, era brută, idealizată. Nu avea nicio scânteie de viaţă în ea, nimic din magia indescriptibilă, specifică artei; căci arta ne face să credem că ce vedem noi e real, chiar dacă
metodele ei sunt artificiale.
- Foarte interesante. Foarte... originale.
Matt simţea că-1 cuprinde panica. Ceva nu era în regulă aici. Atâta efort depus de artist şi canalizat în... ce? Nişte figuri umanoide bizare şi neconvingătoare, rudimentar finisate cu resturi metalice, bucăţi de lemn, de plastic, ceară colorată, lut ars. Fiecare dintre ele fusese pictată cu grijă, ba chiar cu pricepere. Pe mai multe dintre figuri vopseaua începuse să crape şi să se scorojească; artistul nu-şi pregătise materialele corespunzător. Două dintre figuri erau chele, cu capetele pictate de parcă ar fi fost bucăţi de carne; pe altele fuseseră fixate şuviţe de păr care păreau când convingătoare (să fi fost păr real, uman?), când evident artificiale. Tuturor figurilor le fuseseră puşi ochi de sticlă. Nu-şi dădea seama dacă ar fi trebuit să fie dezbrăcate sau îmbrăcate: trupurile ca nişte trunchiuri de copaci erau acoperite cu semne zodiacale minuscule, desene naive reprezentând păsări şi animale şi mici benzi metalice strălucitoare.
Matt avea un nod în gât. Impresia copleşitoare a figurilor înghesuite în hambarul vechi, părăginit, întunecat şi plin de pânze de păianjen era de captivitate melancolică.
Sunt femei moarte. Le colecţionează: miresele lui.
— Acestea reprezintă... Căsătoria raiului cu iadul, a spus sculptorul reverenţios, cu voce răguşită, tremurând de emoţie, iar degetele lui trăgeau de barba rară de parcă ar fi fost vreo creatură ce avea nevoie să fie liniştită. Vezi tu, fiecare are un nume secret. Doar că nu pot să ţi-1 spun.
Matt a reuşit să-1 convingă că era pătruns, de-a dreptul entuziasmat. Un colecţionar de artă, dornic să fie impresionat.
- Aceasta este o lucrare neobişnuită, domnule... Nu am mai văzut aşa ceva până acum.
Gavin s-a uitat la Matt ca la un imbecil.
- Da. Aşa e. Bineînţeles că este... „neobişnuită".
Matt a mai făcut o încercare, de data aceasta cu mai mult entuziasm:
- De unde... îţi vine inspiraţia?
- Inspiraţia vine din interior, a răspuns Gavin. Este un foc care pe unii nu-i mistuie niciodată. Lucrez la asta de douăzeci de ani. Nu sunt terminate, după cum poţi observa. Şi mai urmează alte trei.
încă trei. Femei?
- Douăzeci de ani! Se pare că ai... o misiune.
- O viziune. Asa este.
Stârnit, sculptorul a pus mâna pe o daltă de lemn, a lipit-o de inimă, apoi a aşezat-o la loc.
- îngerii mei. In formă umană. Pentru că uneori îngerii îţi apar sub chip de om. Dacă ai ochi să vezi. Dacă nu eşti orbit de ignoranţă. Ochiul cuprinzător al omului privind în adâncurile minunatei lumi1 - dacă nu suntem laşi şi nu punem mâna pe ciocan să lovim.
Ciocan? Matt a văzut pe o masă de lucru un ciocan de tâmplărie cu vârf spintecat, aruncat într-o dezordine de scule şi resturi de materiale. Era pătat cu ceva de culoare închisă.
- Asta e din Blake? Tocmai l-ai citat pe... William Blake?
Bărbosul a făcut ochii mari la Matt, evident surprins.
