Matt făcuse câteva anchete discrete prin micul oraş şi aflase că terenul şi rulota aparţineau unui cuplu de pensionari care se mutaseră în Florida şi care le închiriau, fără să le pese prea mult cine erau chiriaşii.
Joseph Gavin se mutase aici în urmă cu doi ani. Nimeni nu ştia prea multe despre el, decât că era „liniştit" - „cam ciudat" - „închis în el".
Dând târcoale proprietăţii, Matt căuta porţiuni din teren unde s-ar fi putut săpa recent. Dar ticălosul era prea deştept ca să fi procedat astfel. Dacă o îngropase pe Duana Zwolle pe undeva, atunci n-ar fiputut s~o facă decât în Pine Barrens.
întinsele şi pustiile hectare ale Pădurii Barrens. Cedri albi de Atlantic şi mii de pini, nisipuri decolorate, mlaştini până dincolo de orizont. Acolo unde nimeni n-ar putea-o găsi vreodată, decât dacă Gavin era obligat de cineva să mărturisească.
Matt a simţit un imbold să intre cu forţa în rulota lui Gavin. Să dea un şut în uşă, să spargă căpăţâna de ipsos de pe masă. Dar poate că era o capcană. O bombă sau o armă de
foc îl aşteptau la interior, gata să se declanşeze dacă uşa era forţată.
Gândul ca un semnal de avertizare i-a venit deodată. De niciunde.
Oare aşa ar fi procedat Nighthawk dacă ar fi fost în locul lui NUME NECUNOSCUT?
O capcană. Ca să-mi zboare capul.
O dată la sfârşitul lui martie şi de două ori în aprilie, Matt străbătuse cei o sută de kilometri până la rulota lui Gavin şi de fiecare dată găsise locul pustiu, niciun semn că cineva ar fi fost prin preajmă de curând, nicio urmă proaspătă de roţi pe drumul de noroi. Aproape că-şi luase gândul că va mai zări pe cineva, vreun semn de viaţă.
Şi de fiecare dată nu se putuse abţine să nu arunce o privire pe geamul rulotei ca să
vadă căpăţâna alb-cadaverică, faţa inexpresivă, dar batjocoritoare a duşmanului din interior. Râzând de mine. Bătându-şi joc de mine. Ştiind că mă voi întoarce.
Jules Cliffe îi spusese lui Matt că cercetările în privinţa Duanei Zwolle „scăzuseră
în intensitate" şi că nu mai repre-zenta o prioritate pentru poliţia din Weymouth.
Matt n-a fost surprins: cazul fusese deja abandonat de presă. Poliţia locală şi cea statală urmaseră mai multe piste, dar rămăseseră toate fără rezultat ori se blocaseră
într-un anumit punct; fuseseră sute de ponturi de la aşa-zişi informatori care sperau să pună mâna pe recompensa de 50000 de dolari, dar nici acestea nu au dus la vreun rezultat. Matt a răsuflat uşurat să afle că, practic, toţi cei care o cunoscuseră mai mult sau mai puţin pe Duana Zwolle fuseseră anchetaţi, exact aşa cum fusese şi el, dar pistele se dovediseră a fi false. Ar fi vrut să-i spună lui Cliffe că ştia cine este criminalul, chiar dacă nu o putea dovedi. Dar ştia bine care ar fi fost reacţia lui CilfFe şi cum avocatul avea să spună mai departe primului ieşit în cale ceea ce îi spusese Matt McBride, acea persoană, la rândul ei, avea să spună altora şi vorba se va fi răspândit în tot Weymouthul şi prin împrejurimi... şi pentru ce? Matt învăţase să-şi ţină gura-nchisă.
De la începutul anului, îşi învăţase lecţia în privinţa consecinţelor pe care le puteau avea cele mai nevinovate remarci, ca să nu mai vorbim despre cele mai nevinovate şi nepremeditate fapte.
De fiecare dată când revenea la proprietatea lui Gavin, bineînţeles că verifica cutia de scrisori de la drum. Cum era de aşteptat, vechea cutie şubrezită nu avea niciun nume trecut pe ea. Singurele plicuri pe care le primea Gavin erau cu facturile la gaz şi lumină şi notificările pentru depăşirea termenului de plată pentru aceste facturi, plus câteva reclame adresate „locatarilor". Dar într-o după-amiază de pe la jumătatea lui aprilie, spre surpriza lui, Matt a descoperit că cutia era goală.
Deci Gavin, sau poate că altcineva în numele lui, luase corespondenţa.
Decise va întoarce. Bineînţeles. Nu putea renunţa la Căsătoria raiului cu iadul.
Acela a fost momentul în care Matt s-a gândit să apeleze la ajutorul tânărului mecanic auto de la benzinăria Amoco, mai sus de drum, cel care îi spusese iniţial cum să localizeze rulota lui Gavin. Era un tinerel de vreo douăzeci de ani, cu o barbă
de motociclist neîngrijită şi cu un clips de aur cu cap de mort în lobul urechii stângi,
care-i declarase fără nicio rezervă lui Matt, ca de la bărbat la bărbat, că îl dispreţuia pe Joseph Gavin, acest
personaj local „bizar" care-şi plătea reparaţiile la service cu bancnote mici şi monede - „Un poponar, gen. Cu părul ăla..." Matt îi spusese tânărului, pe nume Todd:
„Uite ce e, dacă afli că Gavin ăla se întoarce, te rog să mă suni. Numele meu este McBride. Poţi să-mi laşi un mesaj pe robotul telefonic în caz că nu mă găseşti acasă."
Todd s-a uitat lung la cele patru bancnote de câte cincizeci de dolari pe care Matt le-a pus în mâna lui murdară de ulei, sumă pe care i-a promis că o va dubla dacă, sau când, Gavin avea să se întoarcă si el avea să fie înştiinţat. Ochii negri ai tână-rului s-au făcut cât cepele, aprinşi de o lăcomie copilărească. Apoi i-a spus: „Domnule, pentru patru sute de dolari, sunt în stare să-1 dau în gât şi pe ăl bătrân."
34
Matt a promis că nu va atinge nimic.
Nu o să facă nicio fotografie. Nu o să fure niciun lucru ca suvenir. Nu va sta decât zece-cincisprezece minute.
Nu voia decât să vadă.
- Ce să vedeţi, domnule?
- Unde locuia ea.
- Şi de ce, mă rog, vă interesează?
- Pur şi simplu.
Administratorul clădirii Mill Row în care locuise Duana Zwolle era un bărbat de vreo şaizeci şi ceva de ani, un beţiv împătimit, cu nasul mare şi ochii congestionaţi.
Mai întâi, nu s-a arătat foarte convins. A trebuit să-1 convingă. I-a spus lui Matt McBride că-şi face griji ca nu cumva să „profaneze" memoria tinerei femei pe care o cunoscuse drept „o fată bună, cuminte" - „un chiriaş de încredere" -, care nu dădea petreceri
nebuneşti, şi nici nu avea de-a face cu drogurile, după cum afirmau ziarele de scandal.
Matt a ascultat cu respect tot ce a avut de spus administratorul. Apoi a ridicat oferta iniţială de la o sută la două sute de dolari. Si în cele din urmă, i-a înmânat două
sute cincizeci de dolari.
Mai mult tânguindu-se, administratorul i-a spus: - Ei bine. Dar pentru asta aş
