Prin oraş circula un zvon că. fata dispărută şi-ar fi înscenat propria dispariţie.
Făcând să pară că ar fi vorba despre „o răpire". Şi probabil că făcuse toate acestea ca să se răzbune pe vreun iubit. Zvonul, pe care şi Tess, şi prietenii lui îl repetau, pornise de la Sid Krell, după cum bine ştia Matt. Deşi vulturul ăla bătrân îl atribuise altor surse.
Când nu ştii ce să faci, dă vina pe victimă.
Matt simţea că-1 ia cu ameţeală. Se vedea ghemuit la marginea unei prăpăstii.
Sub ochii lui, colajele distruse se învălmăşeau ameţitor, ca o senzaţie de hău fără
fund. Fiii săi erau nerăbdători să ştie: Unde ne ducem, taţi, când dispărem? Când murim?
Taţi nu avea nici cea mai vagă idee.
Taţi nu mai ştia nici ce-i iubirea. Iubirea unui bărbat pentru o femeie. Crezuse că
ştie, dar se înşelase.
Tess cataloga supărată preocuparea soţului ei pentru fata dispărută ca fiind vina lui Nighthawk. Pentru Matt, toate astea
erau „ciudate", „nesănătoase", „morbide". Tot ce nu-i plăcea ei şi toate de care se temea.
Fabrica transformată în locuinţă era răcoroasă. Vântul bătea dinspre râu, iar zidurile nu erau izolate cum trebuie. Duana Zwolle trăise în acest decor aspru, în acest loc de un farmec romantic pentru că nu avusese mulţi bani. Şi nu avusese mulţi bani pentru că era un om integru: refuzase să-şi vândă talentul pentru un venit constant.
Spre deosebire de Matt, un tânăr căsătorit, dornic să-şi vândă talentul celui care făcea cea mai mare ofertă.
Simţea cum i se zbârleşte părul pe ceafă. Mai era cineva în cameră cu el? Aproape de el, degetele ei care îl atingeau uşor? Consolându-1 pentru că dăduse greş. Deşi, într-un fel, ea încă îl iubea, avea încredere în el. Vom fi împreună, ştiu bine. Pe lumea asta ori pe cealaltă.
Matt a simţit brusc nevoia să desprindă una dintre fotografiile vechi din colaj şi să o bage în buzunar. Cine ar fi putut şti? Cel puţin el avea s-o aprecieze. Multe fotografii, odinioară parte dintr-un mozaic complicat, nu mai erau prinse de pânză
şi fuseseră aşezate aiurea deasupra, probabil de către crimina-listi. Străini care examinaseră fiecare colţişor al mansardei. Covorul cercetat fir cu fir, fiecare
suprafaţă presărată cu praf negru pentru identificarea amprentelor, urme de tălpi.
Fiecare centimetru pătrat din viaţa victimei fusese scormonit.
O fotografie tristă, ruptă, în nuanţe de sepia i-a atras atenţia lui Matt. Două fete de vreo paisprezece ani, purtând rochii lungi, cu părul închis la culoare, cu ochii întunecaţi, aşezate amândouă într-un leagăn de pe vremuri, cu umbrele de soare asortate pe umeri. Aceste fete deveniseră de mult femei şi probabil că acum nici nu mai erau în viaţă. Dar ce ochi plini de viaţă! Ce zâmbete timide! Niciuna dintre fete nu semăna prea mult cu Duana Zwolle, dar Matt era de părere că le unea o legătură spirituală.
Ia-o! Nimeni nu va şti!
Duana şi-ar fi dorit ca tu să o iei.
Dar nu, nu putea. Ii promisese administratorului. Chiar dacă nimeni nu-şi va da seama, Nighthawk nu era vreun hoţ.
Matt s-a apropiat de fereastra din faţă şi a crăpat uşor oblonul. Ii trecuse prin gând să stingă mai întâi lumina, dar era sigur că nu era nimeni afară. Mill Row era pustiu în zona asta. Privea peste râul Weymouth şi la malul îndepărtat ascuns în ceaţă. De când intrase în mansardă, cerul se întunecase repede. Vântul se înteţise.
Parcă îsi amintea cum stătuse cândva aici, în întuneric, alături de Duana. După ce făcuseră dragoste, epuizaţi, priviseră în tăcere peste râu. In seara aceasta, râul era uşor mângâiat de vântul care sufla împotriva curentului; în acea seară, fusese agitat, cu valurile lovindu-se de malul stâncos. Râul Weymore era mult mai îngust decât Delaware, dar cursul lui era la fel de rapid sau poate chiar mai rapid. Stătuseră
îmbrăţişaţi, fiecare cu braţele în jurul mijlocului celuilalt, goi, încinşi, iar Duana spusese: Râul este aşa de frumos, ca cerul. Uneori, mă tem că toate acestea vor fi aici şi după ce noi vom fi dispărut. Ca şi cum nu am fi existat vreodată pe acest pământ.
Matt auzea aceste cuvinte de parcă Duana ar fi fost acolo, lângă el, privind aievea spre râu.
In acelaşi timp, într-o clipă de luciditate care se pogora asupra lui în asemenea stări solitare şi nesăbuite, Matt McBride ştia că Duana nu rostise niciodată asemenea cuvinte. Niciodată
nu au privit împreună pe această fereastră şi niciodată nu au făcut dragoste.
Nighthawk nu a atins-o niciodată pe tânăra femeie, şi nici ea nu 1-a atins pe el, deşi a scris în jurnal despre dragostea dintre ei. Matt putea înţelege. Cel puţin în parte, putea înţelege. Fusese vrăjit. Era dragoste, dar era mai mult decât dragoste. Ca un om readus la viaţă de credinţa într-o religie, căruia i s-a oferit o nouă viaţă, energizantă, ştia şi nu ştia că această credinţă nu are temei. Nu suporta să ştie. Nu suporta să renunţe la Duana Zwolle. Credea că dacă ar fi reapărut în mod miraculos, el şi-ar fi părăsit familia imediat şi şi-ar fi dus viata alături de ea.
Pe lumea asta ori pe cealaltă.
Pentru că mariajul său cu Tess se apropia de sfârşit. Erau ca nişte pasageri condamnaţi la moarte într-o maşină care se năpusteşte înainte cu viteză, fără ca vreunul dintre ei să fie la volan; întrezăreau pericolul iminent, dar niciunul dintre ei nu putea ajunge la volan. Tensiunea crescândă dintre ei aproape că-i paralizase. Matt ajungea târziu acasă; Tess însăşi era mai tot timpul plecată. Băieţii erau la şcoală sau cu o bonă sau, aşa cum făcuse de două ori în ultima lună, Tess i-a dus în weekend la casa luxoasă din Connecticut a bunicilor. Davey şi Graeme îi iubeau pe bunica şi bunicul, care erau înnebuniţi după ei, aşa cum erau înnebuniţi după Tess, frumoasa lor fiică şi singurul lor copil. De la începutul căsătoriei lor, Matt ştiuse că nu poate concura cu socrii lui în ceea ce priveşte dragostea pentru Tess; era o femeie copilăroasă, uneori o femeie copilăroasă avidă de dragoste şi atenţie ca una dintre acele orhidee rare şi rafinate care se ofilesc şi mor dacă le oferi doar îngrijire de rutină, dar care, cu o îngrijire specială, adaptată nevoilor ei, se deschide în mii de culori. Vezi, cineva ştie cum să mă preţuiascâ! Asta părea să-i transmită
Tess lui Matt de fiecare dată când se întorcea de la părinţii ei. Iar Matt spusese:
„Poate că ar fi mai bine să plec eu pentru câteva zile. Poate că asta te-ar face fericită."
La care, Tess îi răspunsese cu răceală: „Poate." Dar lucrurile nu avansaseră mai mult.
Matt a închis repede oblonul.
„Ai trebui să plec. A venit vremea."
Dar mansarda Duanei Zwolle îl ţinea pe loc. De mult visase la aceste momente.
A aruncat o privire prin bucătărie, amenajată în partea din spate a studioului, o firidă îngustă cu o singură fereastră verti-cală dând spre nişte pini; era singura fereastră din casă fără obloane, probabil tocmai pentru că era atât de mică. Lumina din tavan făcea ca totul în jur să strălucească. Matt bănuia că Duana Zwolle montase singură plăcuţele de faianţă în nuanţe pământii. Aproape că-i putea observa silueta firavă, cu oase mici, aplecată spre perete. Bucătăria scăpase nedevastată. Cineva făcuse ordine, pusese lucrurile la locul lor. Pe suprafeţele de faianţă se aşternuse un strat subţire de praf, dar ochiurile micului aragaz electric erau curate, iar chiuveta din aluminiu nu avea nicio pată. In dulapuri erau mai multe conserve, dar nimic în minifrigiderul Pullman. Doar acel miros stătut, de vechi, pe care-1 emană un frigider atunci când nu mai este folosit.
Pe un perete din apropierea ferestrei erau câteva schiţe în acuarelă cu râul, nesemnate. Nişte picturi fine, delicate, executate din câteva tuşe, de inspiraţie japoneză. Matt le-a studiat îndeaproape şi bănuia că erau opera Duanei Zwolle, deşi foarte diferite de colaje. Simţea că îi respectă şi mai mult talentul.
Iar în dormitor trona un pat vechi din alamă, cu perne şi pături îngrămădite pe el, un pat a cărui saltea, cearşafuri şi cuvertură fuseseră examinate de experţii criminalişti în căutare de urme de sânge, lichid seminal şi fire de păr. Matt era gâtuit de emoţie. Era dragoste, dar şi nevoia de a o proteja; o dorinţă să îndrepte lucrurile,
