- Familia Zwolle a stat prin mai multe locuri din Weymouth... Oamenii i-au primit în casele lor. Chiar şi Sid Krell. Dar de data asta, cred că Rue stă la...
A urmat o pauză. Matt, strâmbându-se în timp ce ţinea lipit de ureche receptorul telefonului, şi-a înăbuşit impulsul de a o convinge pe femeie că nu intenţionează să
o deranjeze pe Ruellen Zwolle, că-i respectă dreptul la intimitate.
- .. .Ei bine, nu sunt sigură. Cred că la Weymouth Inn, sau poate la hotelul acela cu acoperişul din ţiglă albastră, de pe Bayard Avenue. De data aceasta, a fost foarte discretă.
Sau pur şi simplu nu vrei să-mi spui, aşa să fie?
- Dumnezeule. Nu pot s-o condamn, a spus Matt
înţelegător.
Matt îi telefonase uneia dintre femeile din Weymouth care fusese implicată
voluntar în căutarea Duanei Zwolle. El şi femeia erau amici, erau amândoi membri ai Stony Brook Tennis & Racquet Club, dar Matt bănuia că femeia aflase că fusese anchetat în cazul Duanei Zwolle -jurnalul, percheziţia şi interogatoriul -, iar acest lucru explica ezitarea din vocea ei, nu în totalitate mascată de bunele maniere. Cu siguranţă că Matt McBride îi era simpatic, oricine îl cunoştea pe Matt McBride îl plăcea, dar... circulau tot felul de zvonuri că în ultima vreme „nu prea fusese în apele lui".
O anumită încordare în atitudinea lui. Recenta despărţire de soţia sa.
Cu toate acestea, în liniştea vădit incomodă, Matt a insistat:
- Bine atunci, mulţumesc, Linda! Eram doar curios. De fapt, această soră a Duanei,
„geamăna ei identică", este foarte diferită de Duana, nu-i aşa?
- Nu ştiu ce să zic. Nu prea am cunoscut-o pe Duana, i-a răspuns Linda cu răceală.
- Adică... fizic, vreau să spun. Şi în felul de-a fi.
De data aceasta, Linda nu a mai spus nimic. Matt şi-o putea imagina, o femeie cam de vârsta lui Tess, atrăgătoare, bine educată, echilibrată la fel ca Tess, foindu-
se stânjenită. Interesul sexual al unui bărbat nu poate fi trecut cu vederea nici măcar atunci când este eliptic, când este în planul al doilea.
Matt i-a mai mulţumit o dată şi a închis telefonul. De ce era oare asa de exaltat?
Ca si cum, deşi nu aflase mare lucru despre Ruellen Zwolle, aflase de fapt suficient de multe?
36
Era adevărat: Matt McBride plecase de acasă.
Pe la jumătatea lui aprilie, se mutase într-un apartament în East Weymouth, la cincisprezece minute de mers cu maşina de fostul domiciliu şi la cinci minute de Krell
& Asociaţii. O viaţă ciudată, de burlac. O viaţă a lui Nighthwk. Rareori mergea undeva fără să aibă pe scaunul din dreapta echipamentul foto-grafic. Uneori, în timpul nopţii, când n-avea somn şi gândurile îl purtau lafata dispărută, mergea cu maşina pe autostradă până dincolo de Newark, ieşea pe Autostrada 1 şi spre drumurile pustii ce duc la Jersey City, Hoboken, The Oranges. Unde
nimeni nu-mi cunoaşte chipul sau numele.
Era hotărât să nu se apropie de sora Duanei. Deşi aflase, după câteva telefoane, unde locuia în Weymouth: o clădire nouă, luxoasă şi lipsită de personalitate, aparţinând de Marriott Inn, situată în afara oraşului.
Era hotărât să nu stea de vorbă cu ea, să nu o mai sperie. Deşi ar fi vrut să-si ceară
iertare. Uite, trebuie să vorbim. Dacă tu crezi că mă cunoşti din jurnalul Duanei...
trebuie să vorbim. Ar fi vrut să-i spună că bănuia cine o răpise pe sora ei; era singurul care ştia, nu poliţia; nu avea încredere în poliţie şi ştia că nici poliţia nu are încredere în el. Nu vreau să te supăr. Nu vreau să te-nspăimânt. Părerea pe care ţi-ai facut-o despre mine din seara aceea şi din jurnal... ar putea fi greşită. Dacă am putea sta de vorbă măcar pentru câteva minute...
Ar suna-o şi i-ar spune: „Rue... Ruellen?" Numele suna straniu din gura lui. Un nume la fel de frumos ca Duana şi la fel de exotic. Dar „Duana" îi era deja familiar.
„Rue" îl tulbura.
Era hotărât să nu stea de vorbă cu ea. Să nu se bage cu forţa în sufletul ei. După
şocul din seara cu pricina, ar fi avut toate motivele să sune la poliţie. Deja îl ameninţase că va suna la poliţie, iar Matt trebuia să admită că şi el ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul ei. începea să uite cum o împinsese cu spatele la perete, cum o imobilizase şi cum îi pusese mâna la gură... de fapt, nu chiar să uite, pentru că trupul lui păstra vie amintirea femeii care se zbătuse în braţele lui, corpul ei fierbinte lipit de al lui, dar făcea abstracţie, ca şi cum evenimentul crucial era că ea îl surprinsese pe el în dormitor, iar Matt, la rândul său, o surprinsese pe ea şi o înspăimântase. Probabil a
crezut că eu sunt răpitorul. Criminalul. Revenit la locul faptei, din vanitate. I se părea crucial să stea de vorbă cu ea ca să se justifice. Credea că dacă ea l-ar cunoaşte cu adevărat, dacă, de exemplu, l-ar vedea cu Davey şi cu Graeme, ar înţelege că este un om decent, sincer. Ar şti că sunt aliatul, si nu duşmanul ei.
îşi repeta replicile cu voce tare: „Rue? Te rog să mă asculţi. Nu te grăbi să mă
judeci."
Şi: „Rue? Am fost nesăbuit, pentru că o iubesc pe sora ta.
Nu ştiu ce mi-a venit."
Era hotărât să nu stea de vorbă cu ea. Cu toate astea, în seara zilei ce a urmat întâlnirii lor din Lismore, după aproximativ douăzeci şi patru de ore, din biroul lui de la Krell & Asociaţii, s-a trezit telefonând la Marriott. Spre surprinderea lui când a întrebat de Ruellen Zwolle, nu i s-a spus că nu stă niciun oaspete acolo cu acel nume.
în schimb, recepţionista i-a făcut legătura în camera ei. Matt ar fi zis că sora Duanei Zwolle şi-ar fi dorit să rămână anonimă în Weymouth, dar poate că anonimatul nu ar fi ajutat-o prea mult în obţinerea informaţiilor şi sora ei era mai importantă. La celălalt capăt, telefonul suna şi suna. Nu era în cameră. Matt scăpase. A intrat robotul, iar Matt a ezitat înainte să spună ceva. Nu voia să o hărţuiască pe tânără; nu voia nici măcar să lase impresia că ar hărţui-o. Ea era sora fetei dispărute şi el nu putea decât să-şi imagineze cât de crunte fuseseră pentru ea şi părinţii ei ultimele cincisprezece săptămâni. Era gata să se prezinte şi să-i spună calm că o sună ca să
îşi ceară scuze pentru seara anterioară, dar 1-a năpădit un val de panică, un posibil pericol, aşa că a încremenit. Nul Bineînţeles că nu. O să-ţipară răul Matt a pus repede telefonul în furcă. Era surescitat, tremura. Uşa biroului era uşor crăpată şi majoritatea colegilor săi plecaseră deja acasă, dar el avea impresia că ar mai fi cineva cu el în cameră. Care se apropie pe la spate cu arma ridicată, gata să ţintească în capul său plecat şi lipsit de apărare.
