Subtil, ca un firicel de aţă care se strecoară prin urechea unui ac, i-a venit gândul că Poate ea e făptaşa... Rue. Ea e cea care a ucis-o pe Duana.
Era adevărat că soţii McBride se despărţiseră. „Temporar", după cum le spuseseră prietenilor.
In weekendul de Paşte, Tess i-a dus pe băieţi la bunicii lor, în Connecticut, şi 1-a rugat pe Matt să se mute cât timp ei erau plecaţi.
- Aşa va fi mai uşor pentru toată lumea. Mă gândesc mai ales la Davey şi Graeme.
- Atât? în doar două zile să-mi iau lucrurile si să mă mut? a spus Matt, uşor uimit.
Zâmbea, iar zâmbetul semăna cu al unui bărbat lovit în plex atunci când se aştepta mai puţin. N-ai de ce să presupui că o lovitură o să doară, doar pentru că
ăsta e scopul ei.
- Dacă ai nevoie de ajutor, poţi să apelezi la unul dintre prieteni tăi, i-a spus Tess.
La una dintre prietenele tale, asta a vrut să spună. Şi i-a îndepărtat mâna când a atins-o, nu era într-o dispoziţie în care să-i placă să fie atinsă.
In toate acele săptămâni, numele Duana Zwolle nu mai fusese niciodată
menţionat în discuţiile lor.
în schimb, Tess descoperise într-un sertar din birou, lăsat neglijent de Matt, un bilet cu numărul de telefon al Orianei. Fără nume, doar iniţiala O şi numărul cu prefix de Lismore. Tess sunase imediat la acel număr de telefon, iar Oriana îi răspunsese la fel de rapid. Bineînţeles că Tess ştia cine este Oriana; şi cunoştea bine şi reputaţia pe care o avea studioul ei
pe plan local. Tess s-a prezentat ca fiind soţia lui Matt McBride şi a întrebat-o fără menajamente pe Oriana dacă îl cunoştea pe soţul ei, iar Oriana i-a răspuns la fel de răspicat că nu era treaba lui Tess cine pe cine cunoaşte... „Doar suntem oameni maturi, sper." Tess trebuie să-i fi vorbit indignată, iar Oriana trebuie să-i fi răspuns în acelaşi ton, pentru că după un schimb de replici aprinse, Tess i-a trântit receptorul în nas. Oriana a sunat-o înapoi imediat şi i-a spus că Matt McBride uitase la ea nişte
„achiziţii speciale" şi că îl aşteptase să se întoarcă după ele şi să le ia, dar dacă nu intenţionează să vină după ele, să facă bine să trimită un curier. După care Tess a spus că va trimite un curier, ceea ce a şi făcut, iar atunci când a primit vaza de ceramică şi vasul de gătit, deşi fuseseră împachetate cu atenţie, erau ţăndări. Tess a împrăştiat cioburile prin biroul lui Matt, pe masă, pe scaun şi pe covor. Matt a fost şocat când a dat peste ele; şi-a dat seama imediat de unde proveneau cioburile şi a bănuit-o pe Tess. Nu că ar fi contat care dintre femei ar fi fost responsabilă de un asemenea gest.
Nu că ar fi contat ce femeie descoperise Tess în viaţa lui sau, cel puţin, ce femeie credea ea că descoperise.
Pentru că Matt nu mai avea putere să se apere. Şi, concentrat la alte lucruri, nu mai avea niciun pic de tragere de inimă.
- E spre binele nostru, i-a spus Tess. Măcar pentru o vreme.
- Bine, dacă zici tu..., a spus Matt.
- Dar tu... tu nu zici la fel?
- Ba da. Bine.
- Atunci, prea bine, z spus Tess triumfătoare şi mânioasă în acelaşi timp. O să ne întoarcem duminică seara, după ora opt, aşa că ai timp să-ţi strângi lucrurile până
atunci.
Şi Matt s-a auzit apoi confirmând.
îşi aducea aminte, după dezastrul pe care-1 lăsase în urmă percheziţia poliţiei, cu câtă însufleţire făcuse Tess curăţenie în toată casa. Chiar si în mansardă si în subsol.
Satisfacţia cu care aruncase lucruri strânse de-a lungul anilor... lucruri pe care cândva le premise şi care acum nu mai aveau nicio însemnătate. Tot Tess a găsit şi cea mai potrivită modalitate de a le spune băieţilor. De asta se temuse Matt, taţi, cel mai mult. O să creadă că nu-i iubesc. Că îi iubesc, dar nu suficient. De fapt, băieţii plângeau prea tare când taţi a vorbit cu ei ca să mai citească şi altceva în afară de vinovăţie pe faţa lui. Dar indiferent ce ar fi văzut în ochii lui, ei l-ar fi iertat. Mai întâi, Tess a vorbit cu Davey; apoi, în timp ce Tess vorbea cu Graeme, Matt a vorbit cu Davey. Apoi Matt a vorbit cu Graeme. Toate acestea păreau să fi durat ore bune.
Parcă i-ar fi dus la tăiere. Băieţii au plâns, taţi a plâns, iar Tess a ţipat la el.
- Taci din gură, mincinosule! şi a ieşit val-vârtej din cameră.
Iar taţi, Davey şi Graeme au fugit după ea şi au găsit-o plângând furioasă într-un colţ din bucătăria întunecată. Şi de data asta, Tess 1-a respins furioasă pe Matt când el a întins mâna spre ea şi a ţipat:
- Eu sunt femeia! Eu sunt cea care ar trebui să fiu fragilă şi să sufăr! Si ce-ai făcut tu se numeşte adulter*.
Iar Tess a luat băieţii, aşa cum plănuiseră de comun acord, iar Matt s-a mutat, aşa cum plănuiseră de comun acord. Şi în apartamentul lui elegant din East Weymouth, într-o clădire gândită mai ales pentru femei şi bărbaţi singuri, unii dintre ei despărţiţi, câţiva divorţaţi, se consola cu noua lui viaţă de burlac. Care semăna atât de mult cu viaţa lui Nigbthawk de
dinainte de căsătorie. A început apoi să navigheze pe internet, verificând informaţii despre Duana Zwolle, fata dispărută, femeia dispărută, criminali în serie, răpiri nerezolvate... era uimit de câte informaţii existau acolo, în spaţiul virtual, necunoscut lui Matt McBride. Şi mai erau nopţile în care nu mergea direct acasă după
serviciu, ci se urca în maşină şi mergea spre autostradă, neliniştit şi emoţionat, cu echipamentul de fotogra-fiat pe scaunul pasagerului din dreapta. Se oprea în cârciumi, restaurante deschise pe timpul nopţii, staţii de autobuz şi depo-zite feroviare. Deşi ştia că nu ar fi fost posibil să o vadă, mereu o căuta cu privirea pe fata dispărută.
După ce a plecat de acasă, taţi suna zilnic atunci când ştia că-i găseşte pe băieţi şi încerca să-i viziteze zilnic sau să nu treacă două zile fără să-i vadă, dacă programul lor le permitea. (Ciudat, dar până acum Matt nu realizase niciodată cu adevărat cât de complicată devenise viaţa copiilor în Weymouth. Mamele lor măcinate de ambiţii
sociale aranjau în permanenţă petreceri şi „activităţi" pentru ei după orele de şcoală
şi în weekenduri, iar asta le lăsa puţin timp liber pentru a mai strecura şi un tată
înstrăinat în program.) îi ducea la McDonald's, la Pizza Hut sau la Burger King sau îi ducea pentru câteva ore la „casa nouă a lui taţi". Devorau mâncarea pe care o comandau şi se uitau la filme, iar când venea vremea, îi ducea înapoi la Tess care-i aştepta şi şoptea „Mulţumesc!" şi „Noapte bună!", astfel încât să nu o audă decât Matt. Nimic din toate astea nu i se părea real lui Matt, dar se descurca onorabil.
Părând a cunoaşte dinainte ce şi cum se face şi se spune în cazul unei despărţiri.
Acum, Krell venea mai des în biroul lui Matt, arătând doar vag jenat, mai mult înţelegător. „Cum mai merge treaba, băiete?" îl întreba el, iar înainte ca Matt să
apuce să-i răspundă, tot el spunea: „Nu prea grozav, nu-i aşa, puştiule? Ei bine, ţine-te tare." Bătându-1 uşor pe umăr.
Krell o compătimea şi pe Tess. Soţii McBride erau ca familia lui, după cum spunea el.
