- Câte „există"? Depinde ce înţelegi prin asta. Noi aveam şase unicate. Expoziţia de la Galeria Tomato Factory a expus colaje de figuri sculptate şi cel puţin două dintre ele s-au vândut, ceea ce nu e rău, având în vedere „situaţia dificilă" în care se află.
Celelalte au fost distruse, din câte am auzit.
Femeia a adăugat apoi pe un ton scăzut, ca şi cum ceea ce spunea nu era pentru toate urechile.
- Cu un aparat de ras.
Matt a revăzut cu ochii minţii pânzele sfâşiate, mutilate. Nu a fost în stare să
comenteze nimic.
- Ştii că au fost distruse, nu? Sau n-ai auzit despre asta?
Matt a ridicat din umeri, fără a afirma sau a nega prin gestul său.
Femeia a continuat:
- Una peste alta, se spune că ar exista aproximativ treizeci de obiecte de artă ale Duanei Zwolle, din diferite perioade ale carierei sale, rămase nevândute. Familia Zwolle ar putea inten ţiona să le păstreze în caz că ea... în caz că ea nu se mai întoarce.
Se pare că sora ei este cea care ia deciziile în legătură cu asta.
Oricum, obiectele de artă ale Duanei, cele care se află în colec ţiile particulare, pot fi revândute şi pariez că în curând vor fi scoase pe piaţă. Din câte am aflat şi noi. După cum spuneam, stilul ei straniu ar putea vinde în draci dacă un dealer priceput va şti cum să-1 promoveze. O recenzie în The New York Times sau în New Yorker e tot ce ar avea nevoie.
Matt a încuviinţat a înţelegere:
- Mult succes, în cazul ăsta.
- Când are loc o asemenea tragedie, speri ca măcar un lucru bun să se aleagă din toate astea, a spus femeia, zăngănindu-şi brăţările, măcar cineva să aibă de câştigat
- Sora ei, Ruellen Zwolle? Se întâmplă să ştii adresa ei din Santa Monica?
Femeia a ezitat. Era evident că-1 place pe Matt McBride şi că-i face plăcere să
stea de vorbă cu el, dar acum, pentru o clipă, a ezitat.
- Poate că ar fi bine ca mai întâi să-i cer ei permisiunea...
Dar Matt i-a zâmbit seducător şi plin de farmec şi emanând acea confidenţialitate specifică în Weymouth: Bineînţeles că poţi avea încredere în mine: suntem de-o teapă, noi doi. Aşa că femeia
a încuviinţat:
- Bine, nicio problemă. Iată o carte de vizită a ei... Zodiac Graphics, a spus femeia şi a făcut o pauză, observând că reuşise să-i facă o mare bucurie vizitatorului ei. Este o ciudată, la fel ca sora ei.
Matt îşi făcea cam aşa socotelile: dacă nu reuşea să o vadă pe Ruellen în Weymouth, atunci avea să ia avionul spre Santa Monica. Din anumite puncte de vedere, ar fi fost chiar mai bine aşa. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-1 facă ar fi fost să o supere.
Internetul: refugiul insomniacilor. Un ocean neexplorat şi adânc, în care cei singuri înoată la un loc cu cei mistuiţi de dor, cu cei care nu ştiu ce cale să apuce, cu cei care au rătăcit calea, cu cei care încă nu şi-au pierdut speranţa şi cu cei ajunşi la limita disperării, fără să se vadă, dar conştienţi unii de ceilalţi, asemenea creaturilor marine oarbe şi insensibile care conştientizează prezenţa celorlalte fiinţe subacvatice, doar că sub formă de impulsuri electrice slabe. Internetul, unde, din ce în ce mai des, în toate acele nopţi de primăvară fără somn, Matt naviga fără direcţie; şi unde cunoscuse un tip erudit pe nume Hugo - care se descria drept cunoscător al
„ucigaşilor în serie de pe Coasta de Est, începând cu a doua jumătate a secolului XX". După mai multe schimburi de replici ingenioase şi enigmatice, Matt s-a trezit pe neaşteptate că era invitat să-1 viziteze
pe Hugo, care locuia în Paramus, New Jersey. Chiar şi pe monitorul computerului, anunţul lui Hugo emana un aer de autenticitate captivantă: Dacă vrei să afli CHESTII BOLNAVE STRICT SECRETE, care niciodată nu au fost făcute publice de către poliţai, atunci HUGO este cel de care ai nevoie!
Matt era tensionat şi îngrijorat, aşa că, da, voia să afle.
Hugo L. Chauncey, aşa cum se prezenta în mod oficial, era un bărbat în scaun cu rotile, cam rotofei, undeva pe la douăzeci şi şapte de ani. Aproape chel, cu un smoc de păr şaten în vârful capului ca o minge de bowling, cu nişte ochi căprui mari în care se putea citi durere, ascunşi în spatele unor ochelari cu dioptrii groase şi ramă din plastic. Avea o aură de om matur, dar şi un aer de naivitate copilărească; împreună
cu mama lui văduvă, aşa cum îi spunea el, locuia într-un mic bungalow cu ieşire la trotuar dintr-un cartier rezidenţial înghesuit, cu case similare.
Hugo i-a deschis uşa lui Matt şi 1-a întâmpinat călduros:
- Intră, Mathias McBride! Bine ai venit! Te rog să mă
urmezi.
Nu şi-au dat mâna, iar Matt îi era recunoscător pentru asta. A pătruns într-o sufragerie întunecată, unde mirosul te trimitea cu gândul la o zi de toamnă târzie, un iz de frunze umede şi ziare. In aer plutea şi un miros puternic de mâncare gătită
cu multă grăsime.
- Mama! Prietenul meu de pe internet e aici, a strigat Hugo.
Nu a primit niciun răspuns, aşa că şi-a făcut mâinile pâlnie, le-a dus la gură şi a strigat mai tare:
- Mamaaa! A venit prietenul meu. Să nu ne deranjezi, te rog.
Un răspuns înăbuşit s-a auzit din bucătărie. Cu o smucitură din bărbie, Hugo i-a indicat lui Matt să-1 urmeze şi a învârtit energic roţile scaunului. Se mişca cu atâta elan, încât smocul de păr îi flutura în curentul iscat.
- Pe aici, Mathias! Cartierul meu general.
Mirosul de umezeală era şi mai intens. Matt, zâmbind stân-jenit, s-a trezit întrun dormitor plin de computere şi echipa-mente electronice. Pe pereţi erau hărţi ale statelor de pe Coasta de Est, cu coduri criptate şi cu pioneze colorate înfipte din loc în loc; pe peretele interior se afla o bibliotecă cu poliţele lăsate sub greutatea cărţilor, unele cu coperţi cartonate, printre care se numărau şi volume din Enciclopedia Universală Britannica. Matt a fost surprins să vadă un raft întreg cu tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide şi traduceri din Homer, Ovidiu, Catullus, Titus Livius. Simple nume pentru Matt McBride. Dar nume impresionante. Pe un raft de sus tronau Cronicile crimei de William Roughead1: acea operă clasică de criminalistică a unui amator, pe care Matt îşi propusese de mult să o cerceteze, dar nu apucase s-o facă
