un geam. Matt era profund mişcat. îi părea rău că nu era un pozitiv, ci doar o pagină
dintr-o revistă lucioasă si subţire.
Matt îşi amintea circumstanţele în care făcuse fotografia: oprise undeva la marginea autostrăzii, hipnotizat de frumuseţea neaşteptată a peisajului, uimit de jocul de lumini. Poate că mai degrabă era de respins o asemenea pustietate industrială, dar prin lentila aparatului de fotografiat se vedea doar frumuseţe, era vorba despre artă. Aerul era atât de încărcat, mirosind a putreziciuni, încât Matt nu putuse să ţină geamul maşinii deschis mai mult de câteva minute.
Şi acum imaginea era pusă la păstrare în această ramă. în locuinţa fetei dispărute-, pe care Matt McBride abia dacă o cunoscuse.
Matt a revenit în camera din faţă, studioul de lucru al Duanei Zwolle. Un spaţiu cavernos, neîncălzit, unde trăgea curentul, cu un tavan înalt, pătat de mucegai. Cu o singură fereastră care dădea spre râu, acoperită de obloane albe, bine închise. Matt ştia că familia Zwolle instalase obloanele ca să împiedice aparatele de fotografiat şi camerele de televiziune să încalce intimitatea spaţiului Duanei. „Şi asta fac eu acum... eu, Nighthawk. Iartă-mă!"
Avea suficient timp să se simtă vinovat, dar mai târziu. Să se considere un rahat.
Mai târziu.
Tremurând de entuziasm, dar şi de teamă, Matt a trecut în revistă resturile împrăştiate prin studio. Colajele vandalizate, aspectul general al lucrurilor răvăşite din ordinea lor. O scenă a crimei. Cu toate astea, era fascinat de tot ce vedea, pentru că tot ce era în jur îi aparţinea Duanei Zwolle; în acest loc, Duana Zwolle îşi trăise viaţa ei intensă, secretă. Nu am mai fost niciodată aici. Nu-i aşa? I-au picat ochii pe o carte imensă, cu coperta ruptă: Trei mii de ani de artă chineză. Cărţi broşate uzate - Cartea tibetană a morţilor, Meditaţii Zen, Acuarele clasice japoneze, Arta Antichităţii. In alte grămezi erau Magritte, Fotografii de Edward Weston, Mondrian, Cezanne, Peisaje americane din pictura secolului alXIX-lea, Edvard Munch, Arta clasică italiană, Sculptura lui Picasso... un talmeş-balmeş de materiale adunate de-a lungul anilor de o studentă la arte frumoase ambiţioasă. Această fată a Duanei Zwolle, necunoscută lui Matt, 1-a impresionat profund. Nu studiase niciodată
temeinic arta, şi nici măcar fotografia. Ar fi avut atât de multe de învăţat de la Duana!
îl durea să vadă colajele mutilate în asemenea hal. Cel care le sfâşiase - NUME
NECUNOSCUT, desigur - operase în grabă şi în mod deliberat. Dar de ce-şi pierduse vremea cu asta? Probabil că o prinsese pe Duana Zwolle, o legase şi o lăsase inconştientă, apoi se apucase să îi distrugă colajele cu un cuţit (sau cu o daltă) pe care îl avea probabil la el. Sau poate chiar le distrusese sub privirile ei, ca durerea să fie şi mai mare.
Matt avea ochii în lacrimi. începea să-i fie rău. Nu-i făcea deloc bine să vadă aşa ceva şi nu-i făcea deloc bine să se gândească la asta. Luni de zile, fata dispărută fusese un subiect exploatat de mass-media: imaginea ei apărea în toate ziarele şi la televizor; răpirea ei şi acest „studio-mansardă din Lismore" nu erau decât idei de
discuţie. Dar acum iată că totul devenise real. Era ceva urât, deprimant, real. Ca un joc de puzzle ale cărui bucăţele sunt împrăştiate care pe unde. Un puzzle imposibil de pus cap la cap. Arta colajelor este o artă ce necesită o selecţie şi alăturare atentă, dar acum toate aceste picturi meticulos asamblate fuseseră reduse la stadiul de elemente individuale sau ceva asemănător. Matt şi-ar fi dorit să poată remedia daunele evidente, dar nu ar fi ştiut de unde să înceapă. Artista realizase un tipar alcătuit din diferite materiale, inclusiv din fotografii vechi în tonuri de sepia, pe care probabil că le cumpărase de la magazinele de antichităţi locale sau de la târgurile de vechituri; în unele dintre acestea, aşezate în sicrie sofisticate, erau înfăţişate cadavre cu fata de ceară si dormindu-si somnul de veci, fotografii surprinse în casele funerare de la începutul secolului. Matt se întreba ce semnificaţie aveau pentru Duana Zwolle aceste imagini frapante şi pur întâmplătoare cu nişte străini. Poate că pur şi simplu se luase după instinct, alegând acele chipuri care îi transmiteau ceva anume. Aşa cum îl alesese şi pe Nighthawk.
Contemplând ceea ce mai rămăsese din Grădina plăcerilor lumeşti şi nelumeşti, pe Matt 1-a dus gândul la ciudatele figuri femeieşti ale lui Joseph Gavin, ale căror trupuri drepte erau acoperite cu un amestec confuz de semne şi imagini primitive.
Căsătoria raiului cu iadul - după cum o numise cu mândrie Gavin. Dar nu se putea face comparaţie între creaţia lui şi cea a Duanei Zwolle, deoarece colajul Duanei era în acelaşi timp profund şi spiritual, frumos şi tulburător, cu un stil distinctiv, aparte; pe când ceea ce făcuse NUME NECUNOSCUT era ceva caracterizat de falsitate şi amatorism.
Dacă aş fi fost în locul lui NUME NECUNOSCUT, şi eu aş fi fost al naibii de invidios.
Poate asta să fi fost, simplă invidie?
Furia unui artist mediocru orientată spre un altul mai talentat?
Şi totuşi de ce, în cazul ăsta, să-şi fi orientat furia înspre Duana Zwolle? Pentru că era puţin probabil ca NUME
NECUNOSCUT să nu fi avut cunoştinţă şi despre numeroşi alţi artişti contemporani din regiunea New Jersey-New York, mai talentaţi decât el si cu mult mai mult succes. Trebuie ca altul să fi fost motivul, mai profund. Era îndrăgostit de ea, o iubire bolnavă, care-l rodea. Pentru a se elibera de acea dragoste, a trebuit să o ucidă. Ea era o artistă talentată, iar el a vrut să-şi însuşească acel talent. De-a lungul vremurilor au existat popoare primitive care mâncau inima duşmanului pentru a-i lua puterea. Uneori îi mâncau creierul. Oare asta să fi fost logica lui NUME
NECUNOSCUT?
Din acelaşi motiv o omorâse şi pe Marcey Mason. Fusese o fată drăguţă, populară, de şaptesprezece ani, cu o minunată voce de soprană. Sau cel puţin păruse a fi avut o voce frumoasă, ceea ce „era mare lucru" la liceul Forked River în urmă cu douăzeci de ani. Joe Gavin, elevul de la arte vocaţionale din ultimul an, morocănos, tăcut, privind fermecat de pe margine la această fată de aur, fusese îndrăgostit de ea şi simţise nevoia să o rănească. Atât Marcey Mason, cât şi Duana Zwolle pătrunseseră
adânc în conştiinţa otrăvită de resentimente a lui Gavin, fără ca el să-şi dea seama.
Fusese bântuit de ele, îl înfuriaseră, iar el le răpise pentru a le face ale lui. Nemernic degeneraţi Crezi că nu ştiu? Crezi că nu ştiu cine eşti?
Matt îşi amintea de anii mistuitori şi plini de melancolie ai lui Nighthawk de pe când avea douăzeci şi ceva de ani. Un visător, un singuratic. Hălăduind pe străzile oraşului. Prin vecinătăţile locuite, surprinzând prin jaluzelele trase neglijent frânturi de viaţă domestică; observând siluete umane, umbre. Cât de fascinante i se păreau!
Cât de misterioase, de inaccesibile!
Prin obiectivul aparatului de fotografiat, îi apăreau mărite. Cupluri sărutându-se, atingându-se. Pe stradă, în maşini aflate în mişcare. In cadrul uşilor. In parcuri.
Pe malul râului. In ploaie. In ceaţă. In amintire. Nighthawk, un copil deşirat, numai piele şi os, şi care atunci când făcea fotografiile, sutele lui de fotografii, simţea împunsătura dorinţei, deşi de fapt, şi la acea vreme a înţeles acest lucru, ar fi putut avea propria viaţă de familie oricând ar fi decis să facă acest pas: o femeie care să-1
adore şi care să se căsătorească cu el, o dragoste tandră şi erotică. Şi copii.
Dar Nighthawk nu-şi dorise prea mult o asemenea viaţă. De fiorul dorinţei avea el nevoie.
Un voyeur nu-si doreşte obiectul dorinţei. Doar dorinţa.
Pentru că dorinţa pune arta în mişcare. Dorinţa desăvârşită este duşmanul artei.
Matt era de părere că, dată fiind natura lui, se prea poate ca lui Joseph Gavin să îi fi căzut victime şi alte tinere femei şi fete. Crease şase figuri-manechine şi spusese că
mai urmează alte trei. Devenise misiunea lui, premeditată. Trebuia oprit! Dar dacă
poliţia stabilise vreo legătură între cazul Duanei Zwolle şi alte dispariţii care urmau acelaşi tipar şi care avuseseră loc în ultimii ani prin acea parte de ţară, Matt nu avea habar.
De la Jules Cliffe, cu care încă ţinea legătura, aflase că criminaliştii din New Jersey care investigaseră cazul nu ajunseseră la concluzia fermă că în această mansardă ar fi avut loc vreo „infracţiune" în data de 28 decembrie 1997. Cliffe îi explicase lui Matt cu logică de avocat că nu se putea dovedi dacă Duana Zwolle nu simulase ea însăşi o răpire. Era posibil să-şi fi distrus de una singură propriile creaţii şi să-şi fi întors cu fundul în sus locuinţa. Maşina ei abandonată lângă râul Delaware şi şalul de caşmir pătat cu sânge nu excludeau posi-bilitatea. Pentru că multe dintre persoanele dispărute de fapt nu erau decât absente.
- S-au petrecut lucruri mai stranii de atât, i-a spus Cliffe lui Matt cu satisfacţie. Şi acesta este motivul pentru care e dificil şi pentru care e normal să fie dificil pentru procuratură să judece o crimă fără existenţa unui cadavru.
Apoi s-a oprit şi i-a zâmbit, iar Matt a simţit acest zâmbet ca pe o suliţă înfiptă
între coaste: Dacă ai ucis fata, Matt McBride, şi trupul ei nu va fi niciodată găsit... aş
putea să te scot basma curată. Contra cost.
