putea fi dat afară, domnule. Poate chiar dat în judecată de familia Zwolle. Pentru că vă fac o favoare, şi nici măcar nu vă cunosc. Acum câteva săptămâni, tot felul de reporteri şi de oameni de la televizor s-au perindat pe aici, insistând să le dau voie să
intre şi le-am spus „în niciun caz". Astea erau ordinele din partea poliţailor şi familiei Zwolle. Acum e ceva mai linişte. După cum vedeţi. Altele sunt ştirile care contează.
Nimeni nu mai trece pe aici, mai puţin tatăl domnişoarei Zwolle şi sora aia a ei, care au mai venit de câteva ori. Ei au cheia lor. N-au treabă cu mine. Lor le aparţin acum lucrurile fetei, ştiţi cum vine, ca rude de gradul unu, şi plătesc chiria la zi, cu speranţa că fata se va întoarce. Dacă ar fi fost după proprietar, ar fi eliberat imediat mansarda lui Zwolle, ar fi renovat-o şi ar fi dat-o mai departe unui nou chiriaş. Dar mama ei, doamna Zwolle, nici nu vrea să audă, a oftat administratorul, clătinân-du-şi capul.
Cineva mi-a spus că e bolnavă... doamna Zwolle. Internată undeva într-un spital din Mâine. Cunoaşteţi familia?
- Nu, nu cunosc familia Zwolle.
- Are o soră, arată la fel ca ea. Dar nu se comportă la fel ca ea. Pe tată 1-a lovit din greu toată povestea asta, cum era de aşteptat. Iar pe mama ei... ei bine, ea e în stare de şoc. Dacă ar fi fost fiica mea...
Administratorul a mai oftat o dată. îl măsura pe Matt din cap până-n picioare, încercând să-şi dea seama ce hram poartă.
- Dumneavoastră, domnule, sunteţi unul dintre priete-nii-artişti ai domnişoarei Zwolle? îmi păreţi cunoscut.
- Eu... i-am fost prieten. Dar nu un prieten tocmai apropiat.
- Domnişoara Zwolle nu avea prea mulţi prieteni. S-ar putea spune că era pretenţioasă. Uneori, stătea de vorbă cu mine, zâmbea şi era prietenoasă; altă dată, privea prin mine, ca şi cum ar fi fost pierdută-n lumea ei. Bănuiesc că aşa sunt artiştii.
Dar presupun că unul a fost în plus, ştiţi ce zic? Cel pe care 1-a lăsat să intre în casa ei în noaptea aceea. Eu unul nu l-am văzut la faţă.
Omul vorbea meditativ şi-şi freca obrajii neraşi.
Ca şi cum ar fi vrut să-i spună Poate chiar dumneavoastră aţi fost, domnule. Dar nu am de unde să ştiu, nu-i aşa?
Stabiliseră ca Matt să treacă pe acolo în timpul săptămânii, undeva după ora şase seara. Era momentul ideal, când cele câteva magazinaşe din clădire ar fi fost închise, iar- proprietarii şi cumpărătorii n-ar fi fost prin preajmă; şi n-ar fi fost nici prea târziu ca să dea de bănuit dacă îl vedea cineva mişunând pe-acolo. De cele mai multe ori, acela era momentul în care administratorul verifica incinta şi încă o dată
în timpul nopţii. De când dispăruse Duana Zwolle, măsurile de securitate fuseseră
întărite. La Mill Row, prin cotloanele pe unde înainte fusese întuneric, acum erau montate lumini puternice. înainte, cei mai mulţi dintre locatari nu aveau grijă să-şi închidă uşa sau ferestrele nici măcar noaptea. Aşa fusese în Lismore dintot-deauna.
Iar Duana Zwolle fusese genul ăla de om:
- La naiba, avea prea multă încredere în oameni, ştiţi ce zic? Oricine ar fi făptaşul, nu ar fi fost nevoie să intre prin efracţie, aşa a spus poliţia. Ea l-ar fi lăsat de bunăvoie să intre. Sau poate că el pur şi simplu a deschis uşa şi a trecut pragul.
Suspansul din vocea bărbatului suna de-a dreptul libidinos. L-a condus pe Matt spre scările exterioare din lemn care duceau spre mansarda Duanei. Lui Matt a început să-i bată inima cu putere. Visa la acest moment de săptămâni bune. Nu am mai fost niciodată aici, nu-i aşa? Uşa vopsită cu lac roşu, clanţa însăşi, îi păreau oarecum familiare. Simţea că-1 ia cu ameţeală, ca atunci când crezi că visezi, dar totul e aievea.
Doar de câteva ori în toată viaţa lui plătise mită pentru a-i fi deschise uşi care altfel ar fi rămas ferecate în faţa lui; dar niciodată nu mai călcase într-un loc care să
fi fost scena unei crime. Se întreba dacă nu cumva gestul lui interzis nu era o crimă
în sine.
Năvodul m-a prins & te-a prins.
Atunci când administratorul a deschis uşa, Matt aproape că a auzit vocea joasă
şi guturală a Duanei Zwolle.
Apoi, iată-i înăuntru. Administratorul a aprins un bec agăţat în tavan şi a închis uşa în grabă. Era un om robust pe care-1 obosise urcatul scărilor şi care acum gâfâia.
- Puteţi pleca acum. Mulţumesc. După ce o să termin, o să încui uşa în urma mea, a spus Matt încet, fără să fie nepoliticos.
Dar administratorul a protestat:
- Hei, nu... ar fi mai bine să rămân. Aş putea fi concediat dacă...
- Vă rog să plecaţi. Nu am la mine un aparat de fotografiat şi nu am de gând să iau nimic de aici. Doar că aş vrea să fiu lăsat singur.
-Dar, domnule...
- Aş vrea să fiu lăsat singur.
Observând expresia de pe chipul lui Matt, administratorul a plecat, mormăind în barbă.
Prima impresie pe care i-a lăsat-o mansarda Duanei Zwolle, total neaşteptată, a fost aceea că arăta mai degrabă ca un depozit decât ca un loc în care trăise şi crease o tânără artistă. In aer plutea un miros de piatră veche şi umedă; atmosfera era răcoroasă şi stătută; de tavan era agăţat un iluminator, dar pereţii fuseseră goliţi şi se vedeau o mulţime de pete de mucegai; pardoseala veche de pin era tocită; covoarele fuseseră făcute sul şi sprijinite de unul dintre pereţi. Şi mobilierul fusese tras deoparte. Albume mari de artă, dintre care unele de foarte bună calitate, erau aşezate în stive pe un banc de lucru, iar peste tot tronau alte stive din ceea ce Matt presupunea că erau materiale pentru colaje. Pe podea erau împrăştiate cutii de carton parţial burduşite. O oglindă de croitorie de epocă fusese aşezată în poziţie înclinată şi în ea nu se reflecta decât tavanul. Mai erau o chiuvetă de tablă, roasă de vreme; fotografii fragile, îngălbenite, lipite pe bucăţi de carton şi aşezate pe blatul de bucătărie. Privirea lui Matt a poposit pe ceea ce mai rămăsese din colajul Grădina plăcerilor lumeşti şi nelumeşti, care fusese crud vanda-lizat, acel colaj pe care-1
admirase îndelung în galeria din Weymouth cu o vară în urmă. Resturile fuseseră
aşezate pe un banc de lucru de înălţimea taliei şi pe podeaua din jur, ca nişte cadavre disecate. In mod cert, poliţiştii care luaseră parte la anchetă răscoliseră tot acest material, apoi ei, sau mai degrabă familia Zwolle, l-au aranjat cum au putut. Matt a tresărit, gândindu-se cum ar reacţiona Duana Zwolle dacă ar vedea ce se alesese de munca ei.
Simţea cum dragostea pentru ea pătrunde până şi în acest spaţiu a cărui intimitate fusese violată.
Matt a trecut dintr-o cameră într-alta ca un bărbat prins în mrejele unui vis, aprinzând luminile. în bucătărie, în baie, în dormitor. De fapt, avea nevoie să se convingă că nu mai era nimeni în mansardă. Că nu era nimeni care să se ascundă pe acolo. Că nu era nimeni care să aştepte.
Purta mănuşi: de când devenise suspect într-o anchetă criminalistică, învăţase să-şi ia măsuri de precauţie.
într-un hol a observat mai multe tablouri, fotografii înră-mate şi alte lucrări de artă stivuite de perete, iar una dintre acestea, spre surprinderea sa, era chiar o fotografie a lui Nighthawk. S-a aşezat pe vine ca s-o examineze. Nu era o fotografie scoasă după un negativ, ci o imagine decupată din New Jersey Life, făcută cu vreo doi ani în urmă. Era una dintre fotografiile de care Matt era mândru, un cadru norocos, dezolant, dar poetic în acelaşi timp, care reproducea infernul industrial de la Elizabeth, New Jersey: furnalele înalte, elegante, ca nişte columne, de la centrala electrică Con Edison, ale căror flăcări se conturau pe cerul murdar al nopţii, străjuit de o lună impresionant de albă, perfect rotundă, agăţată în vârful unuia dintre furnale. Duana Zwolle înrămase fotografia cu grijă pe o bucată de pânză acoperită cu
