Arendt a contop it intenţ ionat discursul august inian cu cel he idegger ian pentru a exa mina tens iunea d intre context şi transcendenţă. Complexitatea şi var ietatea vieţilor omene şti (,,pluralitatea") îşi au un punct de convergenţă într-o d ile mă existenţială -natura Fiinţe i. Îna intea pol itic ii, atât d in punct de ve dere istor ic, cât şi din punct de vedere fenomenologic, vocea personală d in quaestio
a lu i August in ( ,,Am deven it pentru mine însu mi o întrebare") îl chea mă pe ind iv id la o c ălător ie lăuntr ică . , Creatura" lui Arendt întrevede un izvor dincolo de ea însă şi ş i este „pro iectată înapoi"
în nune stans-ul me mor ie i, unde v iitorul ş i trecutul se-ntâlnesc în „prezentul etern". Apetenţe i scrutătoare, mânate de angoasă
pentru iluzor ia statornicie în lu me, î i ia locul caritas în prezenţa (în faţa) lu i Du mnezeu. Iub irea s inelui în cal itatea sa de creatură
a lu i Du mnezeu deter mină iub irea de Creator ş i de toate celelalte creatur i.
„Aproapele" este important şi necesar d in punct de vedere moral, în pr imul rând datorită moşten irii co mune şi lu mii „const itu ite" pe care-o ave m în co mun cu el, iar în al do ilea rând ca obiect al acţ iun ii morale după re întoarcerea la lu me. Porunca tipic creştină de a -l iubi pe aproapele nostru ca pe noi în şine întăreşte preexistenta lege naturală „scr isă în inimile oamenilor". Transpunându- i pe He idegger şi Jaspers în d iscurs augustinian, Arendt reafir mă stabil itatea contextului social. Colect ivitatea umană este un „dat" precre şt in, istor ic, pe care August in nu l-a pus n iciodată
sub semnul întrebării, nici chiar atunci când lumea publică romană
s-a dez integrat în jurul lui. Arendt a fost u imită de faptul că, d intre Părinţii creştini ai Bisericii din per ioada imperială târzie, doar Augustin a acceptat depl in legătura obligator ie dintre libertas a spiritulu i şi complexitatea obice iur ilor, l imbilor şi metodelor de guvernare dinăuntrul şi de d incolo de sfera de in fluenţă a dreptului roman .
În acela şi t imp, caracterul dat al contextulu i soc ial nu anula obligaţia de a face distincţ ii de natură morală ş i de a acţ iona în concordanţă cu ele . Refer ir ile indirecte la judecata morală din lucrăr ile amer icane ale Hanne i Arendt sunt în teza e i de doctorat înt âln iri INTRODUCERE : ,,NOI ÎNCEPUTURI" 223
nemijlocite. În 1929 şi apoi în revizuirile din anii '60, Arendt erapregătită să împingă metoda Husserl-Heidegger-Jaspers mai depane decât o făcuseră deja aceştia, până la o viziune asupra condiţieiumane in situ. În loc să scrie despre Fiinta abstrasă din viată, ea
,
,
s-a concentrat asupra unor indivizi-model care au pendulat întreangajarea şi dezangajarea faţă de „lume": Aurelius Augustinus şiRahel Varnhagen. Arendt scrie în teza sa de doctorat că, ,,prin înstrăinarea de lume, harul divin dă un nou înţeles aflării-laolaltă
a oamenilor - apărare împotriva lumii" (A:033361). Prin caritas,
civitas terrena ca atare este desfiinfată, dar în acelaşi timp credinciosuleste chemat să lupte împotriva ei. Trecutul încă lucrează prin imposibilitatea de a se izola complet a credinciosului, care nu poate acţiona deunul singur (separatus), ci doar împreună cu alţii ori împotriva lor. Deşicredinciosul se înstrăinează de lume, el trăieşte în conti nuare în lume.
[ . . . ] Mântuirea însăşi e fa.cută să depi ndă de mersul lumii, sau mai degrabă de cucerirea ei. (A:033359)Într-o prelegere de la un simpozion pe tema „Religia şi intelectualii",publicată apoi în Partisan Review în 1950, Hannah Arendt observacă filozofi precum Heidegger, Spinoza, Descartes şi ea însăşi „n-aurespins niciodată explicit [ . . . ] credinţele religioase tradiţionale"
sau, propriu-zis, le-au „acceptat". Dacă credinţa ar fi o precondiţienecesară a înţelegerii, ,,atunci am fi obligaţi să dăm deoparte maibine de o mie de ani de gândire filozofică". Hannah Arendt sedeclară a „simpatiza deplin cu un Zeitgeist care i-ar determina peintelectuali să nu mai considere imensul corpus al filozofiei dinaintesimple erori ale trecutului" (Arendt 1950, pp. n3-n6). Aici Arendtapare întocmai cum era în 1929, în 1964 şi în toate „timpurile viitoare" de până la moartea ei în 1975. Caracterizarea pe care-o face
„suitelor de gânduri" ale lui Augustin li se poate aplica cu uşurinţă
şi propriilor ei suite de gânduri: ,,Întoarcerea la propria origine
(redire ad creatorem) poate fi înţeleasă, în acelaşi timp, şi ca oreferinţă anticipativă la propriul sfârşit" (B:033191).
224 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
2. ,,Suite de gânduri"
TEME MAJORE ŞI TERMINOLOGIE
Temele şi tipur ile de d is curs pe care Arend e le introdu ce în teza sa de do ctorat vor deveni „suite de gândur i" majore în lu crăr ile sale ulterioare . Toate o poartă prin şi d incolo de hăţişul f enomenolog ie i he idegger iene, având drept pr in cipal veh icul con ceptual august in iana car itas . ,,Iubirea" este atât sursa ind ividuaţ ie i, cât şi a cole ctivităţ ii, o legătură existenţială între tre cut şi viitor, pre cum ş i mijlocul de a alunga frica de moarte . Car itas august in iană îi perm ite lu i Arend e să rede fineas că F iinţa drept Creator trans cendent ş i totodată să angajeze F iinţa nemijlo cit în cond iţ ia umană, depă şind astfel o tens iune fundamentală d in opera lu i He idegger.
Urmarea faptului că Arend e îşi însuşeşte car itas augustin iană e că
ajunge să contopească şi, astfel, să depăşeas că „viaţa-factuală-în-derulare" jaspers iană şi „întrebarea privitoare la fi inţă" he idegger iană.
În mâinile lui Arende, finitudinea, ,,condiţia-limită" fundamentală, devine pr ilejul une i căutăr i personale a Creatorului. Obie ctul invest igaţ ie i e i este izvorul on colog ic ma i degrabă de cât negaţ ia a cestu ia d in u itarea morţ ii. Autoarea foloseşte, v ia He idegger, con ceptul de timp, pentru a s itua înăuntrul lu i „pro ie cţia înapoi"
a căutăr ii. Însă felul lu i Arend e de a înţelege timpul, influenţat nemijlocit de August in, este memor ia . Ş i F iinţa, ş i Timpul sunt readuse la n ivelul exper ienţe i personale . Ca fa cultate mentală examinată în profunzime în teza de doctorat, memoria devine mijlocul pr in care viitorul ş i tre cutul se -ntâlnes c în nun e stans- ul mental,
„SUITE DE GÂNDURI" 225
sau în „spaţiul" memoriei. Proiectat în afară în lucrările ulterioare ale lui Arendt , locul de întâlnire se transformă în „spaţiul public", unde se săvârşesc actele nemuritoare de cuvânt şi faptuire. Cari tas uneşte raţiunea şi judecata în spaţiul oferit de memorie. Cari tas şi facultatea sa mentală specifică , liberul-arbitru , transformă „impersonalul «se »" heideggerian cuprins de angoasă în comunitatea „se menilor" din lume , care sunt iubiţi atât pentru ei înşi şi , cât şi de dragul Izvorului lor comun.
Când Arendt a ajuns în A merica şi şi-a deplasat sfera conceptuală într -un spaţiu explicit public , semenii ei augustinieni din
„lumea constituită de oameni" aveau să devină cetăţeni ai unei republici constituite similar , legaţi între ei , de la „întemeiere", prin contracte sociale şi politice. Tot atunci , de asemenea , nun e stans -ul ca spaţiu mental în care trecutul şi viitorul se întâlnesc într-un prezent „etern" avea să apară în lucrările americane ale Hannei drept punctul de obse rvaţie al unui observator /agent -
temeiul atât al judecăţii , cât şi al gândirii şi al liberului-arbitru.
,,Quaesti o mi hi factus sum"
(,,Am devenit pentru mine însumi o întrebare") Hannah Arendt foloseşte această propoziţie din Confesiunile lui Augustin drept temă inaugurală a analizei sale filozofice. În introducerea tezei de doctorat , ea caracterizează această quaesti o ca fiind „existenţa umană ce reflectează asupra ei înseşi" şi o identi fică
drept dilema existenţială fundamentală. Potrivit lui Arendt , odată
cu formularea acestei quaesti o începe sarcina de-o viaţă de a exa mina ansamblul relaţiilor fundamentale ale fiinţei umane cu lumea, cu Dumnezeu şi cu alte fiinţe umane. Quaesti o este „chemarea"
de la Heidegger transpusă într -un context teologic'. Odată pusă , quaesti o iniţiază ceea ce Arendt numeşte „trecerea" (,,tranziţia") în afara lumii acesteia. Prin intermediul unei ast fel de călătorii spirituale , creatura întrebătoare îşi descoperă izvorul autentic în persoana Creatorului veşnic şi apoi se întoarce pentru a constitui lumea drept comunitate omenească. Însăşi punerea acestei quaestio 226 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
este un act fundamental de libertate, pentru că reprez intă un „nou început". În acelaş i t imp, harul contingent e cel care conferă e ficacitate aleger ii „în afara lumii". Însă, cu toate că în introducerea tezei Arendt recunoaşte rigid itatea dogmatică a lucrăr ilor de matur itate ale lu i August in, în restul anal izei sale nu ma i vorbeşte deloc despre evoluţ ia concepţiilor lu i cu pr iv ire la predestinare ş i la constrângerea harulu i. Conv insă că poate recurge la o analiză
,filozofică", Arendt ocoleşte cu gr ijă acest câmp m inat teologic .
