„misterele naturii". Augustin aşteaptă de la Dumnezeu un răspuns laîn trebarea „Cine sunt eu?" - răspuns al cărui caracter de la sine înţelesîl luase de b un întreaga filozofie anterioară. S au, altfel spus, tocmai datorită acestei noi călătorii în căutarea sinelui s-a îndreptat Augustin,până la urmă, spre Dwnnezeu, căruia nu i-a cerut să-i descopere mistereleuniversului ori chiar tainele Fiinţei. El cere doar „ să aflu lucruri despremine însumi" de la Dumnezeu şi astfel „ să mă cunosc pe mine însumi".
(B:033149)
Câteva propoz iţii mai departe, Arendt adaugă următoarele comentar ii: ,,Într-un fel, eu deja îi aparţin lu i Dumnezeu. De ce-ar trebui să-i aparţ in lu i Dumnezeu atunc i când mă caut pe mine însum i?
Care e relaţ ia sau, poate, afinitatea d intre sine şi Dumnezeu ?"
( B :033149-033 150). Hannah răspunde la întrebare mult mai comp let în Exemplaru l B decât în var ianta in iţ ială a teze i, adău gând : Cu alte cuvinte, acest Dumnezeu care e D umnezeul meu, obiectul corect al dorinţei şi iubirii mele, este chintesenţa sinelui meu lăun tric şi prin urmare nu e sub nici o formă identic cu el, după cum nici despre frumuseţe, chintesenţa tuturor corpurilor frumoase, nu se poate spune că
e identică cu vreun corp. Şi, după cum corpul poate fi mistuit, dar nu şifrumuseţea, după cum lumina poate fi stinsă, dar nu şi strălucirea, după
cum sunetele vin şi se duc, dar nu şi suavitatea în sine a muzicii, tot lafel „ abi surile" Întunecoase ale inimii omului sunt supuse timpului şisunt mistuite de timp, dar nu şi fiinţa ei chintesenţi ală care se alipeştede ea. Acestei fiinţe chintesenţiale îi pot aparţine graţie iubirii, de vremece iubirea conferă apartenenţă. [ . . . ] Găsindu-l pe D umnezeu, [omul]
găseşte ceea ce-i lipseşte, şi anume exact ceea ce el nu este: o esenţă eternă.
Acest etern se manifestă „înlăuntru" - este acel internum aeternum, lăuntricul ca etern. Şi el poate fi etern numai pentru că este „lăcaşul" esenţeiumane. ,,Omul lăuntric", pe care ochii muri tori nu-l pot vedea, e loculpotrivit unde să-şi facă lucrarea un D umnezeu nevăzut. [ . . . ] Întocmaicum ochii mei trupeşti se desfată cu lumina fiindcă binele lor potriviteste strălucirea, ,, omul lăuntric" îl iubeşte pe Dumnezeu fiindcă binelelui potrivit este cel veşnic. (B:033150)
„SUITE DE GÂNDURI" 25.3
Arendt acut izează apoi opoz iţia d intre esenţa e ternă şi-ex istenţa omenească temporală adăugând un fragment nou, în care face legă tura între dualitatea esenţă-existenţă şi natura t impulu i: Însă, cum această esentă umană este imuabilă prin definitie (incommu-
'
'
tabilis), ea se află în flagrantă contradicţie cu existenţa umană, care e supusă timpului şi se schimbă de la zi la zi, de la oră la oră, apărând prinnaştere din nefiinţă şi dispărând prin moarte în nefiinţă. Cât timp omulexistă, el nu este. EI poate doar să-şi anticipeze esenţa străduindu-se să
dobândească veşnicia, şi va fi numai atunci când în sfârşit o va avea şise va bucura (frui) de ea. (B:033151)
Având în vedere locul central pe care-l ocupă t impul în fenomenologia lui He idegger, accentul pus de Arendt pe timp în contextul augustin ian aparte al na tiv ităţ ii ş i al memoriei vădeşte in tenţia ei de a-l contes ta pe He idegger. Augustin îl înţelege pe om ca fi ind deopotrivă legat de t imp şi capabil să-l tr ansceandă pr in „ trecere ".
Hannah adaugă în Exemplarul B o importantă interpretare asupra lu i Augus tin :
Această anticipare, anume că omul poate să trăiască în viitor ca şi cum arfi prezentul şi poate să „deţină" (tenere) şi să se „bucure" (frui) de veşniciaviitoare, e ste posibilă pe baza interpretării pe care-o dă Augustintemporalităţii. În contrast cu propria noastră viziune, potrivit lui Augustintimpul nu începe în trecut, avansând apoi, prin prezent, spre viitor, ciapare din viitor, curge, aşa-zicând, înapoi prin prezent şi se sfârşeşte întrecut. (În paranteză fie spus, aceasta este viziunea romană despre ti mp,viziune care şi-a aflat cadrul conceptual numai la Augustin.) Mai mult,cât priveşte existenţa umană, trecutul şi viitorul sunt înţelese ca moduriale prezentului. (B:033152)
Câ teva pagini mai departe, Arendt adaugă acest comentariu succint:
„Potrivit lui Augustin, fi inţa şi t impul sunt opuse. Pentru aji, omul trebu ie să- ş i depă şească ex istenţa ome nească, temporal ita tea "
(B :033154).
În următoarea. adăug ire, autoarea acut izează opo�iţia d intre impera tivul de a lepăda ex istenţa omenească ş i porunca iub ir ii de 254 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
aproapele : ,,Cea ma i mare d ificultate pe care o r id ică, pentru August in, această stare de u itare de s ine şi completă lepădare a existen ţe i umane este că face aproape cu neputin ţă de îndeplin it porunca cre ştină fundamentală de a- ţi iubi aproapele ca pe t ine însu ţi" ( B:033 154).
Parad igma augustiniană a iubir ii ca dorinţă e şuează în acest context, la fel ca atunc i când e pusă faţă-n faţă cu noţiunea de caritas , a şa cum apare ea expr imată de Pavel în I Cor inten i 13 . În Exemplarul A, la această v iziune d iferită asupra iubirii se referă
Arendt . În sch imb, în Exemplarul B, autoarea pune accentul pe dramat ica incompatibilitate dintre iubirea în ţeleasă ca dorinţă şi iubirea înţeleasă drept cari tas paulină. Adăug irile Hannei subliniază
or iginalitatea lu i August in de a se fi îndepărtat de rădăcinile sale filozo fice şi a fi trecut la un concept de caritas ce-şi are temeiul atât în călătoria lăuntr ică spre Creator, cât ş i în cond iţia dată a comun ită ţii omene şti.
Căci nu despre acest fel de iubire scrie Augustin, într-un context cu totuldiferit, că are puterea „să-l facă prezent pe Dumnezeu". În acest contextAugustin poate spune că „dacă-l iubeşti pe D umnezeu, te afli în rai, chiardacă eşti încă pe pământ". Orice dorinţă tânjeşte după împlinire, adică
după propriu-i sfârşit. O dorinţă eternă nu poate fi decât o contradicţieîn termeni sau o descriere a iadului. Aşadar, când Augustin scrie că „numai caritas dăinuie veşnic" şi că „după viaţa aceasta numai caritas vamai rămâne", de vreme ce noi nu vom mai crede, ci vom cunoaşte, şi nuvom mai spera, ci vom poseda, el se referă cu siguranţă la un alt fel deiubire. (B:033156)
Partea întâ i, cap itolul 3 ( B :033 166-033 176)
Arendt a redactat masiv acest cap itol, înglobând note interliniare, marg inalii şi note de subsol preluate d in Exemplarul A . De asemenea , a adăugat text complet nou . Rev izu ir ile e i au în vedere, din nou, să explice ma i în detal iu punctele importante şi să dea o tuşă
dramatică „contradic ţiilor" sale preferate. Cum acest cap itol este un b ilan ţ, Hannah revine şi asupra ipote ze i e i că problema
„SUITE DE GÂNDURI" 255
însemnătăţii aproapelui se trans formă deopo trivă în tr-o cri tică a concep tului de iubire dominant, şi anume viziunea s toică şi neopla tonică desp re iubire ca dorinţă. Impor tanţa lumii cons titui te şi a comunităţii omeneşti era pentru Augustin „o evidenţă", observă
Arend t, la fel ca locul unei porunci creş tine. Cum am pu tea să
preţuim iubirea de aproapele în sine, când lumea, na turală şi omenească, trebuia folosi tă pen tru a ne sus trage morţii în „vii torul absolu t"?
Revizuirile aduse Exemplarului A se concentrează toa te asupra aces tei di ficul tăţi „e terogene", subliniind urmă toarele punc te esenţiale : dificul tăţile asocia te cu „ordinea iubirii"; deosebirea dintre a te folosi de (uti) şi a te bucura de (frui); ,,lipsa de coerenţă
terminologică" a lui Augus tin, ce se da torează încercării lui de a schimba „contextele terminologice" as tfel încâ t să corespundă propriei sale viziuni asupra iubirii de aproapele. De exemplu, te rna lui „ordo" e in trodusă în Exemplarul A pen tru a face legă tura între ordinea iubirii şi obiec tul iubirii.
Această libertate după care tânjim, care se împlineşte prin caritas, marchează viziunea lui Augustin despre lume. Ne raportăm i a lume folosindu-ne de ea, în mod liber şi fără să depindem de ea. Limitată la a fi
,,de dragul a ceva", lumea şi-a pierdut orice înţeles, mai puţin intenţionalitatea do bândită prin folo sirea ei [ .. . ] lumea e pusă într-o ordinebine stabilită. [ .. . ] Din viitorul absolut, căruia caritas l-a împins să i sepredea, omul se înto arce cu necesitate în lumea aşa cum există ea acum,constatând că aceasta şi-a pi erdut semnifi caţia iniţială. Cu to ate astea,în viitorul absolut omul a o bţinut deo potrivă un punct de referinţă carese găseşte, în principiu, -în afara lumii [ . . .] , un punct de referinţă dincare lumea, şi relaţiile cu ea, pot fi normate. (A:033281) În Exemplarul B, aceleaşi puncte esenţiale sun t acutizate, cu referiri mai directe la urmările lume ş ti ale rolului ordona tor al iubirii înţelese ca dorinţă. Arend t se concentrează acum asupra surselor judecăţii morale în gândirea lui Augus tin.
Libertatea viitoare, anticipată prin caritas, serveşte drept călăuză şi reperultim pentru înţelegerea corectă a lumii şi pentru j usta evaluare a tot ce 256 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
