că Exis tenz a lui Arendt nu e doar o ontologie a Holocaustului sau, cum a calificat-o Jean Elshtain, ,ură de polis" (Elshtain 1988).
Există încă o dezbatere privind măsura în care gândirea lui Arendt e tributară lui Heidegger. În lau datio postumă despre opera ei, Hans Morganthau se întreba „din ce perspectivă filozofică
şi politică a abordat Hannah Arendt subiectele disparate ale investigaţiilor ei". Răspunsul i-a scăpat, cum le-a scăpat mereu şi admiratorilor, şi detractorilor ei. Morganthau era convins că, deşi Arendt studiase cu Heidegger şi J aspers, ,dovezile unor in fluenţe nemijlocite ale acestor doi giganţi ar trebui căutate cu mare atenţie şi precauţie" (Morganthau 1976, pp. 5-8).
Potrivit altora, în schimb, gândirea lui Arendt e covârşitor tributară lui Heidegger. Scriind din perspectiva şcolii straussiene 268 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
de gând ire pol it ică , în cartea sa Spiri tul repu blicanismului mode rn ( 1988) Thomas Pangle o atacă pe Arende numind-o o „cârtiţă" heidegger iană care subminează tradiţia liberală americană de gândire pol itică cu efectele corozive ale n ihil ismulu i german. Arende a fost una dintre „numeroasele minţi chibzuite" din vremea e i tulburate de „sporirea indiv idualismului [şi] slăbirea m ândr iei civice" (Pangle 1988, p. 48). Însă ea şi mentor ii e i au reacţionat cu un la fel de primejd ios „dor nostalgic după o obârşie eroică şi comunitară", ceea ce „a încurajat o rebeliune morală" împotr iva „l iberalismulu i burghez" care „de fineşte" trad iţia republicană occidentală. Pangle atr ibuie un efect h ipnotizant prezenţe i intelectuale a Hanne i Arende, care a Îacut d in ea
cea mai serioasă sursă intelectuală a acestor năzuinţe. J.G.A. P ocock şistudenţii lui arată limpede că, deşi se poare ca unele dintre presupoziţiilelor metodologice de bază să provină de la Wittgenstein, Kuhn sau Geenz,sursa vie de inspiraţie morală a scrierilor lor provine de l aArendt. (Ibid.,
p. 49)
Pangle se teme că Pocock , John D iggins şi alţi istor ici intelectuali de pe ambele maluri ale Atlanticulu i n-au identificat em inenţa cenuşie iscusit camuflată în spatele elog iilor lui Arend e la adresa
„comorii pierdute" a vieţii în polis. Într-adevăr , spune Pangle, ,,Arende s-a ocupat să popularizeze în Amer ica cugetăr ile pol itice ale lu i He idegger". Intenţia e i încă de la începutul car ierei a fost să „se rupă de întreaga tradiţ ie occ identală", în spec ial de felul cum ve dea aceasta „relaţ ia d intre raţ iune ş i acţ iune". Mergând pe urmele lu i He idegger , Arende a urmat o metodă „ezoter ică" a înţelesurilor ascunse.
D oar arareori mărturisea [Arende] cât de enorm de tributară lui Heidegger era, iar omenia ei o obliga să facă un pas înapoi, cu o inconsecvenţă
de înţeles şi o confuzie ezitantă, faţă de conotaţiile cele mai radicale dingândirea nouă a mentorului ei. Însă de fapt Arende a conferit unei versiuni diluare a gândirii politice heideggeriene farmecul de care înainteducea com plet lipsă în lumea an glo-americană. (Ibid.)
HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 269
Heidegger nu era singura tovărăşie nefericită pe care-o întreţinea.
Arendt e acuzată şi de o predilecţie pentru Machiavelli, Robespierre şi Lenin , ce ar reieşi din entuziasmul manifestat de ea pentru
,,starea de hotărâre" şi „decizie". Deşi la un anumit nivel al discursului, studiul ei despre revoluţii pare să valideze versiunea americană „mai rezervată şi mai sobră", ,,când Arendt intră într-o analiză
mai detaliată asupra gândirii liderilor", Pangle obse rvă că „simpatiile ei cele mai adânci se îndreaptă tocmai spre viziunea militantistă
robespierreană" (ibid., p. 5 1).
Portretul heideggerian, proto fascist pe care i-l face Pangle lui Arendt este cel mai extrem dintre atacurile publicate la adresa îndatorării ei faţă de mentorii s ăi fenomenologi germani. Însă , cum Pangle este el însuşi un foarte influent politolog , mesajul lui ajunge la un public larg şi receptiv. Un alt critic important, Luc Ferry, are tot o abord are de tip vină-prin-asociere, ca şi Pangle, susţinând că legătura lui Arendt cu Heidegger a produs o teorie critică a totalitarismului care, ca o ironie, a avut drept efect subminarea temeliilor raţionaliste ale filozo fiei occidentale . Potrivit lui Fe.rr y, acţionând sub influenţa lui Heidegger, Arendt aruncă vina asupra conceptului de necesitate din filozofiile moderne ale istoriei , în special din marxism, pentru cr iza modernităţii şi agonia ei din ideologiile totalitare. Arendt alătură ideea de secol XIX potrivit căreia
„realul e perfect gestionabil şi controlabil" unei fenomenologii a noutăţii şi misterului care, spune Ferry, aruncă peste bord cauzalitatea şi agentul mora l. Aceasta era o „nouă" idee de istorie bazată pe heideggeriana „destrucţie a metafizicii" ( Ferry 1992, p. 5) . Arendt , cu ideea ei de „nativitate", e principalul agent al unei perspective fenomenologice care „face imposibile orice efort ştiinţific în domeniul socialului şi orice viziune etică asupra politicii şi a istoriei "
(ibid., p. 4).
Ferry nu pomeneşte teza de doctorat a lui Arendt drept sursă
a primei ei lucrări pe tema nativităţii. În schimb identifică referinţa la Heidegger din formula arend tiană „m iracolul fiinţei" (ibid., p. 6) . Totu şi , e unul dintre pu ţinii critici ai lui Arendt care-şi 270 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
întemeiază argumentaţia împotriva ei pe termenii augustinieni pe care susţinătorii ei îi socoteau cât se poate de concludenţi : ,,şir de miracole", ,miraculosul" şi „miracolul Fiinţei" şi „descoperirea acestui nou nea şteptat". Citând un articol din 1953 intit ulat , Înţelegere şi politică", din Partisan Review, Ferry găseşte la Arendt comentariul potrivit căruia „noutatea este realul istoricului" pentru că
istoricul se ocupă de „evenimente care se petrec întotdeauna o singură dată". Gre şeala, recunoa şte el, îi aparţine în egală măsură lui Heidegger şi lui Arendt. Ferry a firmă :
Să spunem, deocamdată, că la Hannah Arendt, studentă şi discipol al luiHeidegger (deşi e tulb urător având în vedere alegerile politice ale lui Heidegger, acest fapt rămâne indiscutabil), această nouă idee de istorie s-acristalizat în j urul ideii de acţiune. (ibid., p. 5) Sub această rubrică fenomenologică, Ferry_ întreabă „care-ar fi înţelesul «banalităţii răului »", sintagmă facută celebră de Arendt,
,,dacă acţiunile umane nu sunt puse pe seama [ ... ] voinţei umane , ci considerate doar «miracole ale fiinţei»" (ibid., p. 7).
La celălalt capăt al spectrului critic se află lucrările lui John Gunnell, care analizează apariţia subdomeniului te oriei politice şi rolul jucat de mentalitatea de „criză" a emigranţilor germani în Statele Unite, în special a lui Arendt ( Gunnell 1986, pp. 99-117; 1993, pp. 177-182, 196-197). Abordarea lui Gunnell, deşi contextuală
şi istorică, e la fel de negativă când vorbeşte despre influenţa exercitată de studenţii lui Heidegger asupra disciplinei ştiinţelor poli tice. Însă influenţa de care se plânge Gunnell este exact opusul celei identi ficate de Pangle şi Fer ry.
În loc să-i critice pe Arendt şi pe colegii ei emigranţi pentru a fi luat apărarea „relativismului moral" şi „nihilismului", Gunnell îi acuză că au atacat empirismul şi pragmat ismul americane, apărând în schimb moralitatea vieţii politice şi posibilitatea gândirii politice „normative ''.
Cu toate că Arendt nu pune atât de mult accentul pe dilema relativismului şi pe nevoia de a recupera valorile absolute aşa cum o fac Strauss HEIDEGGER : ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 271
şi Voegelin, relativismul e o trăsătură esenţială a analizei ei asupra alienăriilumii. [ . . . ] Filozofia modernă şi ştiinţa modernă se întemeiază, sus ţineArendt, pe „îndoiala carteziană" şi au contrib uit la „nihilismul modern".
(G unnell 1986, p. III)
Gunnell afirmă că, mai degrabă decât să ocolească „trad iţia" trad i
ţie i occident ale , Arendt şi tr upa e i demontează contrad icţiile moderne ale aceste ia ca să- i resta ureze rădăc in ile clas ice. În faţa ideolog ie i ş i teror ii, şi drept răsp uns la impas ul liberal ism ul ui, Arendt caută o metodă d iferită de raţionament mora l în gând irea politică fenomenologică. Gunnell pomeneşte lamentaţia lui Arendt cu privire la degradarea capacităţii de „a gândi în termen i universali, absoluţ i". Rez ultat ul e că ideea de „l ume transcendentă d ispare".
În loc de „Fiinţă , găsim ac um conceptul de proces". V iaţa spir itul ui îşi p ierde stat ut ul „de dragul e i înseşi" şi dev ine utilă a ltor scop uri, pornind „de la prem isa că v iaţa , ş i n u l umea e b inele s uprem al om ului" (c itate ale lui Gunnell d in Arendt 1958a , pp. 236-238, 246 , 262, 266 , 270).
Gunnell găseşte că Arendt „e prinsă între «trec ut şi v iitor »" -
un loc mental a căr ui or ig ine el n-o leagă de teza de doctorat , ci de rec unoa şterea aparte pe care Arendt , Stra uss ş i Voegelin o acordă
rolului lor de teoreticieni. Termeni precum „reteoretizare", ,,resta urare" sa u arendt ian ul „a gând i ceea ce facem" se referă n u doar la
„restaurarea filozofiei politice" ca demers academic , ci vizează şi rolul teor iei în leg itimarea vieţii politice. Totuşi, afirmă Gunnell , faptul că gând itor ul se sit uează între trec ut şi v iitor n u pres up une în mod concret angajarea sa în lumea p ublică. Aşadar , metafora temporală a lui Arendt , prel uată de la Augustin , s ugerează deopotr ivă
