sufletul se retrage înlăuntrul „vastelor câmpii ale memoriei", căutând plin de dorinţă fericirea viitoare printr -o întoarcere la Dumnezeu în calitate de Creator personal . Arendt scrie : Acest sine este chiar mai de nepătruns decât „misterele naturii". Augustin aşteaptă de la D umnezeu un răspuns la întrebarea „Cine sunt eu?" -
răspuns al cărui caracter de la sine înţeles îl luase de bun întreaga filozofieanterioară. Sau, altf�l spus, tocmai datorită acestei noi călătorii în căutareasinelui s-a îndreptat Augustin, până la urmă, spre D umnezeu, cărui anu i-a cerut să-i descopere misterele universului ori chiar tainele Fiinţei.
(B:033149)
Caritas este „chemarea Creatorului la ascultare prin credinţă" şi e, prin urmare, ,calea care-l leagă pe om de scopul său ultim".
Cupiditas, opusul ei, tânjeşte după posesie şi statornicire printre obiectele nestatornice din lumea temporală din pricina fricii de moarte şi de pierderea sinelui. Augustin trece de la o caritas impulsionată de patimă care caută o viitoare unire cu Creatorul la o caritas „cu totul diferită", motivată de memorie (reamintire) şi de recuno ştinţa pentru faptul în sine că ne -a fost dată viaţa (vezi B :033 147). Civitas terrena e scena iniţială unde se desfăşoară spectacolul autode finirii, însă scena se preschimbă curând în civitas Dei. Arendt parafrazează quaestio corespunzătoare a lui Augustin,
„N-ar fi atunci mai bine să iubim lumea prin cupiditas şi să fim acasă ?". Răspunsul negativ al lui Augustin reflectă „adânca nemul
ţumire faţă de ceea ce lumea le poate oferi celor ce -o iubesc"
(B :033 143) .
Nu lumea e rea , ci cupiditatea pe care i-o aduce individul . ,,Numai urmărind ceea ce se află în a fară poate dorinţa să preschimbe neutrul «în a fară » într-o «lume » în sens strict , adică într-un acasă
pentru om [ ... ] în care sinele se rătăceşte" (B :033 148) . Răul constă
în obişnuinţa apartenenţei-la-lume născută dintr-o dorinţă de statornicie gre şit orientată. Aşadar, Dasein-ul lui Arendt caută nu Fiinţa , ci sinele în Dumnezeu. , Oricine doreşte să spună «eu sunt»
şi să -şi păstreze caracterul unitar şi identitatea şi să înfrunte cu HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 279
ele varietatea şi multiplicitatea lumii trebuie să se retragă în sine însuşi" ( B :033 149) .
Retragerea duce până la urmă la întoar cere, mai întâi la întoarcerea la tre cutul reamintit al rela ţiei creatură-Creator, iar într-un final la întoar cerea la „ comunitatea" din lume, care poate renaşte prin a ctele de „nativitate" liber alese. Heidegger a -În cer cat să
scoată Dasein-ul din lume , atât cât să determine mă car o stare de hotărâre de a-şi însuşi condi ţia dată . Arendt întreabă cum poate fa ce Augustin legătura între ca ritas ca iubire de Dumnezeu şi ca ritas ca iubire de comunitate : ,,Cum e cu putinţă ca egalitatea lor [a semenilor noştri], ce are la bază sensul creştin al pă catului
[ ... ], să devină obligatorie pentru cineva cuprins de credinţă ? Creatura se ştie a fi dependentă de izvor, de întru chiparea faptu lui-de-a-fi -din-lumea a ceasta, adică de Creator . Cum e cu putinţă
ca îndatoririle să decurgă dintr-un trecut care trebuie eradi cat ?"
(A :033356) .
Răspunsul e al lui Arendt în a ceeaşi măsură în care e şi al lui Augustin. Comuniunea din civitas Dei de pe pământ nu e doar urmarea contiguită ţii ori genealogiei istorice, ci şi a iubirii „indirecte" ,,de dragul harului divin". ,,Iubirea reciprocă [ ... ] (dilige re invicem) ia locul dependen ţei reciproce." Comunitatea omenească
, în cetează să mai fie ceva de la sine -n ţeles". , Noua so cietate"
devine „bine conturată" şi întemeiată pe „imitarea" relaţiil or individuale cu Dumnezeu (A :03336 1) .
Iubirea se întinde asupra tuturor oamenilor în civitas Dei, întocmai cuminterdependenţa se întindea în egală măsură asupra tuturor în civitas
terrena. Această iubire face ca relaţiile dintre oameni să fie bine conturateşi limpezi. [ . . . ] Astfel, iubirea [din civitas Dei] nu se-ndreaptă spre omenire, ci spre individ, fie şi spre fiecare individ în parte. În comunitateanoii societăţi, neamul omenesc se descompune în numeroşii săi indivizi.
(A:033364)
Multiplicitatea de la Heidegger e depăşită prin comunitatea plur ală
de la Arendt. Precursoare a conceptului arendtian ulterior de „plu-280 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
ralitate ", comunitatea indirectă conse rvă unicitatea individului.
„Orice comunitate omenească prefigurează fiinţa întregului ne am omenesc , însă nu pe aceea a individului " (A :033365). Dar „tocmai posibilitatea izolării " înaintea (în faţa) lui Dumnezeu permite libertatea desprinderii „de istoria omenească şi de legăturile irevocabile cu care ne-a înlănţuit prin generare " (A :033367). Liberul-arbitru îl scoate pe indivi d din lume şi „îi rupe legăturile sociale fundamentale cu omenirea ", însă egalitatea ce are drept temei obârşia comună din Adam şi relaţiile individuale cu creaţia lui Dumnezeu este de asemenea dată. Egalitatea pe temeiul interdependenţei se trans formă în egalitate pe temeiul „iubirii de aproapele ". ,,Convie
ţuirea " fiinţelor omeneşti nu mai este „cotidi ană ", ci e „liber aleasă "
şi implică îndatoriri faţă de aproapele (A :033353).
Dovezile cu privire la legătura dintre teza de doctorat a lui Arend e din 1929 şi odiseea ei americană sunt limpezi (vezi supra, capitolul 2). Îndepărtându-se de preocupările mentorului ei , Arend e a intrat în lumea publică a teoriei politice academice , luându-l cu ea şi pe Augustin. În 1951 ( Originile totalitarismului), Arende a aplicat la viaţa politică Existenz a noilor începuturi insu flate de ca ri tas. Ea a vorbit despre posibilitatea „radicală " a lumii totalitare alăturând-o contra-lumii vieţii publice întemeiate pe
,,nativitate ". La finalul faimosului capitol „Ideologie şi teroare ", pe care l-a adăugat în ediţia din 1958 , Arende îl pomeneşte direct pe Augustin. După ce deplânge apariţia „unei forme de guvernământ complet noi ", totalitarismul cauzat de „criza timpului nostru", ea contrapune previziunii sale pesimiste o interpretare mai opti mistă despre „noile începuturi ".
D ar e de asemenea adevărat că fiecare sfârşit în istorie cuprinde în modnecesar şi un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul „ mesaj" pe care îl poate aduce vreodată un sfârşit. Începutul,înainte de a deveni un even iment istoric, este capacitatea supremă aomului; din punct de vedere politic, el .este identic cu libertatea. lnitiumut esset homo creatus est - ,,ca să poată fi un înce put, a fost creat omul",HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 28 1
a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naştere;el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni. (Arendt 19586, p. 479(·
În Condiţia umană, apărută tot în 1958, Arendt a oferit o expunere completă despre polis-ul model văzut ca ţinând de puterea colectivă
„între oameni", iar apoi a subliniat existenţa unor „bariere" juridice între acest polis şi „societatea" producţiei economice şi a luptei de clasă. Tot atunci, Hannah a început să revizuiască traducerea engleză a tezei sale de doctorat în vederea publicării.
În America, Exist enz ocultată de „tradiţia" gândirii politice n-a fost Fiinţa, ci vita activa. Potrivit lui Arendt, ,,cea mai importantă experienţă de -nceput" a gre cilor n-a fost viziunea lui Parme nide despre Fiinţă, ci nativitatea cuvân tului şi făptuirii politice (Arendt 1953a, ciorna 2, p. 46). În prelegerile Christian Gauss ţinute în 1953 la Princeton şi niciodată publicate ca atare, dar incluse ulterior în Con diţia umană, Arendt reinterpreta iară şi radical o temă heideggeriană. Ea afirma că în spatele discursului tradiţiei nu se ascunde Fiinţa ca esenţă a Das ein-ului, ci acţiunea politică
contingentă ca dovadă existenţială a puterii colective omeneşti şi a nativităţii.
Gândirea p oli tică în sine e mai veche decât tradiţia noastră filozofică,ce începe cu Platon şi Aristotel, întocmai cum filozofia e mai veche şiconţine mai mult decât tradiţia occidentală acceptată şi dezvoltată încele din urmă. Aşadar, la începutul tradi ţiei filozofiei noastre p olitice,şi nu la începutul istoriei noastre p olitice ori filozofi ce se află dispreţullui Platon pentru p oli tică. (lbid.)
