288 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
cut-în-lume ". Fiecare d intre scr ier ile sale „se c iteşte ca şi cum el ar lua totul de la început " (ibid., pp. 297, 298f'. Cum e vorba de permanente revizu iri, He idegger evită capcana constru ir ii unu i s istem în care gândirea „e măsurată [ ... ] după rezultatele e i". Sunt amintiţ i termeni precum „nelin işte ", ,,a începe d in nou mereu ",
„mers înapoi" ş i „cr it ică imanentă", de parcă Arendt încerca să-şi salveze mentorul de consec inţele nefer icite ale învăţătur ilor ş i acţ iun ilor lu i.
Arendt identifică sălaşul, locu inţa lu i He idegger cu regatul gândirii şi caracter izează fenomenolog ia nune stans-ului concepută
de el în termen i pe care -i pre ia d in teza e i de doctorat ş i care fac tr imitere la preleger ile G ifford pe care urma să le ţ ină în cur ând.
Adăugirea mi se pare decis ivă, dacă reflectăm asupra celui care esteMartin Heidegger. Căci mulţi [ . . .
] cunosc - aşa cum ne în găduim să
sperăm - gândirea şi sin gurătatea legată de ea; însă, în mod cert, e i nuîşi au locuinţa acolo şi, atunci când sunt cuprinşi de uimire în faţa lucrurilor simple şi când, cedându-i, încep s ă gândească, ei ştiu foartebine că prin aceasta sunt smulşi d in postura lor obişnuită, din continuum-ul preocupărilor şi activităţilor omeneşti şi că se vor reîntoarce laele în scurt timp. Locuinţa despre care vorbeşte Heidegger se află, metaforic vorbind, departe de aşezările oamenilor.1';': Însă problemele au apărut atunci c ând He idegger a încercat „să-şi schimbe locu inţa ", să lase-n urmă lumea g ândirii pline de pathos ş i „să interv ină în lumea treburilor omene şti", unde „i-a mers ma i rău decât lui Platon, deoarece t iranul ş i v ict imele sale nu se aflau peste mări ş i ţăr i, c i în propria lu i ţară " (ibid., p. 302f n'd'. Formularea stran ie a lu i Arendt nu identifică un agent anume al responsab il ităţii morale n ic i în vremelnica schimbare de adresă a lu i He idegger ş i nici în persoana lui He idegger însuşi. În schimb, ea spune că şocul „ciocnirii" dintre sensibilităţile lui de filozof dezvoltate
-:, Jbid., pp. 209-210 (n. tr.).
;•:-:, lbid., pp. 2n-212 (n. tr.).
-::-::-:, lbid., pp. 214-215 (n. tr.).
HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 289
„în afara lumii" şi „realitatea beciurilor Gestapoului şi a iaduluitorturilor practicate în lagărele de concentrare [ . . . ] l-a împinsiarăşi, după cele zece, luni scurte şi atât de încărcate de acumtreizeci şi cinci de ani, în locuinţa care îi fusese conferită", unde
„a putut astfel să transcrie în gândirea proprie experienţa prin caretrecuse" (ibid., p. 303) ;•,.
Într-o amplă notă de subsol, plină de poezie, Arendt îl disculpă
pe mentorul şi iubitul ei înfăţişându-l ca pe un filozof care vremelnic s-a rătăcit în lume. Ea îi reproşează cu blândeţe lui Heideggereroarea de a fi „înţeles greşit" naţional-socialismul, eroare ce le-afost comună „multor altor intelectuali germani" care n-au cititniciodată Mein Kampf, ci au preferat în schimb textele futuriştiloritalieni, ,,la care s-a raportat din când în când fascismul, spre deosebire de naţional-socialism". Aşa cum îl înfăţişează Arendt, luiHeidegger i-a lipsit o listă de lecturi importante, aşa încât a fostnepregătit să evalueze corect realitatea existenţială înconjurătoare.
Tendinţa de a intelectualiza în mod nepotrivit Holocaustul, subliniază Arertdt, se manifestă în continuare şi astăzi ca echivalentmoral al „erorii" lui Heidegger de mai demult: prea mulţi „intelectuali şi aşa-zişi oameni de ştiinţă preferă să adere, după cum ledictează inspiraţia şi gustul, la Platon, Luther, Hegel, Nietzsche,respectiv Heidegger, ErnstJunger sau Stefan George în loc să vorbească despre Hitler şi nazism, despre Auschwitz, despre genocidşi despre «eliminare»". Totµşi, spune Arendt, Heidegger „şi-a recunoscut foarte curând eroarea şi, după aceea, a riscat incomparabilmai mult decât se obişnuia în universităţile germane", mai radicaldecât mulţi dintre cei care mai târziu 1-a.u judecat (ibid., p. 302);':;•,.
Eroarea lui a fost o regretabilă, dar scuzabilă „deformare profesională" care-i face pe cei a căror locuinţă e gândirea să-i admire petirani. Se pare că „simpla capacitate de a.te uimi în faţa lucrurilorsimple, pentru a ajunge să-ţi faci din această uimire locuinţă"
;•, Ibid., pp. 215, 383 (n. rr.).
;":,•, lbid., pp. 383-384 (n. tr.).
290 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
(ibid., p. 301)�':, duce la concluzii incredibil de nătângi despre legăturile dintre gândire şi acţiune.
Subtextul elogiului închinat de Arendt lui Heidegger e de faptproblema nune stam-ului augustinian, acel „loc al liniştii" undesălăşluieşte gândirea. În 1971, Hannah şi-a ţesut propria pânză aPenelopei - o parabolă a Peşterii modernă destinată să-l recuze peHeidegger, fără totuşi a-l scuti de implicaţiile filozofiei sale atâtasupra „tradiţiei", cât şi asupra lumii politice. Cum Fiinţa „s-aretras" ea însăşi din peşteră, lăsând umbre pe perete, gânditorultrebuie şi el să se retragă înlăuntrul lui însuşi, într-un „sălaş" undelumea e la depărtare, dar Fiinţa e iminentă. Pentru Heidegger,ca şi pentru Arendt şi Augustin, următorul pas pe drumul de întoarcere avea să se dovedească cel mai problematic.
Heidegger a făcut ca gândirea „să redevină ceva viu" dezgropfu-id
,,comorile culturale ale trecutului", care astfel „au prins glas şi vorbesc acum din nou". ,,Apropiere-depărtare [ . . . ] prezenţă-absenţă
[ . . . ] ascundere-dezvăluire", toate acestea impregnează opera luiHeidegger, potrivit lui Arendt (ibid., p. 300). De fapt, cum această
calitate de a. fi „în, dar nu din" lumea politică caracterizează şiopera Hannei Arendt înseşi, Augustin era un foarte potrivit punctde plecare pentru lupta ei cu moştenirea sa heideggeriană. Întoarcerea la lume văzută drept o comunitate reconstruită, şi chiar drepto comunitate a fiinţelor omeneşti căzute, era consecinţa morală
a relaţiei dintre creatură, aşa cum apare ea la Augustin, şi Creator.
A reuşit Heidegger să împlinească o „întoarcere" credibilă la lume,nu în calitate de gânditor „politic" ori chiar de rector, ci de întemeietor al unei civitas Dei filozofice? Viziunea metaforică a HanneiArendt asupra perspectivei lui Heidegger e sugestivă.
Aşadar, regele ascuns din regatul gândirii - un regat care, ce-i drept, faceparte din lumea aceasta, dar care rămâne totuşi în aşa fel ascuns în interiorul ei, încât nu se poate şti niciodată cu certitudine dacă există; darai cărui locuitori sunt totuşi cu mult mai numeroşi decât s-ar crede.
,., Jbid., p. 216 (n. tr.).
HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 291
Pentru că altminteri cum s-ar putea exp lica influen ţa cu totul unică,adesea subterană, a gândirii heideggeriene şi a unei lecturi c�e te obligă
să gândeşti? Ea depăşeşte cu mult cercul elevilor apropiaţi şi ceea ce în
ţelegem în general prin filozofie. (Ibid., pp. 295-296f'·
F ilozofia lu i He idegger în sine nu presupunea înteme ierea de no i comunităţi, intervenţia şi acţ iunea publică în vechea civitas ter rena or i vreo depă şire a nun e stans-ulu i gând ir ii. ,,A µtentic itatea" de care vorbea el cerea doar ca Dasein-ul să audă „chemarea înţelegerii"
şi să recunoască „angoasa" inevitabilă ş i despărţ irea de lumea „impersonalului «se »". În schimb, în teza de doctorat, Arendt a insistat asupra cer inţe i lui Augustin ca voinţa împărţită, pe care ca ritas o eliberează de neputinţă, să reconstruiască lumea ca pe o comunitate de „semen i" uniţ i pr in harul acordat personal ş i pr in valor i colect ive. La fel de semn ificativ e şi faptul că protagonistul od isee i sale nu este Dasein-ul ca exponent al F iinţe i, ci un anume filozo f-ep iscop care întruchipează cond iţ ia umană în „vremur i întunecate".
Are ndt pune faţă în faţă b inele şi răul pr in intermed iul viz iunii tragice a une i figuri publ ice, un roman încreştinat care a trăit la per ifer ia geografică ş i la capătul istor ic a ceea ce fusese res pu bli ca romană.
