,,ocol în structura intenţională a conştienţe i". Potr ivit lui Husserl ,
„o reconstru ire a lumii pornind de la conştienţă" ar „echivala cu o a doua crea ţie". Căci, în ţelegând conţinuturile gând ir ii drept con ţinuturi ale re alită ţii, lumea nu ma i era un „dat", ci era ma i degrabă „creată [de om] " (Arendt 1946b , pp. 36-37).
Deş i nu august inismul e pr ilejul analizei e i, reviz ion ismul me todolog ic deja evident în teza de doctorat d in 1929 devine expl icit
,., lbid., p. 398 (n. tr.).
HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 285
în 1946 . Modernitatea a da t naştere unui „sentiment al l ipse i de adăpos t în lume", afirmă Arend t. ,,Clasicizanţ ii", precum Husserl şi Hofmanns thal, au răspuns încercând să găseas că în polis-ul grec
„o locuinţă [un acasă] în afara lumii care deven ise s tră ină", un substitu t pen tru „a fi acasă în lume" (ibid., p . 36) . Însă, afirmă
Arend t, Husserl şi succesorul său Heidegger erau impor tanţi nu doar d in punc t de vedere me todolog ic, ci ş i pentn.i că duceau o luptă împotriva „is torismulu i", pe c are ea îl înţelegea ca închistare a filozofie i în contex tele sale is torice particulare. Existenz a devenit filozofia „lucr urilor înse şi" -ma i degrabă fenomene trăite de fi in
ţele omeneş ti decâ t produse ale „progresulu i", ale cursulu i istoric or i ale leg ilor istor ie i.
S-ar părea, a şadar, că, în anal iza asupra turnurii lu i Arend t, nemulţumirea lui Pangle e cu totul nej ustificată . Nu doar că Hannah a cr itica t cons tan t „cursul istoric sau natural sau b iolog ic sau ps ihologic" în calitatea lui de context determin ant al existenţei umane, ci a respins şi „nihil ismul" lui Heidegger. De fapt, teza ei de doctora t, cu teme precum caritas, na tivitatea, întemeier ile şi pluralitatea în cadru l comun ităţ ii, reprez in tă o dovadă limpede că Arend t luase încă de timpur iu h otă rârea de a urma un „fir al gândur ilor"
d ifer it în călă tor ia e i spre or izon tul fenomenolog ic.
În ar ticolul d in Partisan Review, .Arend t a scos la iveală câ teva din tre m ai vechile ei (implicite) neliniş ti cu privire la calea propusă
de He idegger. Tr im iter ilor la Sein und Zeit li se adaugă refer ir i la Ce este metafizica?. Heidegger trebu ie tratat cu serioz ita te, avertizează Hannah, fiindcă me toda lu i propune negarea une i negaţ ii -
,,des trucţ ia începută oda tă cu Kan t a conceptulu i an tic de F iinţă".
Ch iar dacă rezul ta tul nu es te o nouă ontolog ie poz itivă, quaestio a lu i He idegger neces ită a tenţ ie. De fapt, s-ar pu tea ca „n ici o ontologie în sens trad iţional să nu m ai poată fi reinstaura tă" în lumea modernă. Sub Existenz a lu i He idegger se cască un gol pen tru că
la întrebarea privitoare la sensul Fiinţei el a dat răspun sul provizori u
[ . . . ] că sensul Fiinţei este temporalitatea. Prin asta a afirmat implicit,şi odată cu analiza asupra realităţii omeneşti [ .. . ] , care e condiţionată
de moarte, a stabilit că sensul Fiinţei este nimicnicia. (Ibid., p. 46) 286 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
Gândul că Fiinţa este nimic îi îngăduie omului să „se închipuie pe sine însuşi", să „se raporteze la Fiinţa care e dată, nu altfel decât Creatorul înainte de crearea lumii", care a fost creată ex nihilo.
Condiţia dată a lumii e înfruntată cu hotărâre considerând izvorul ei un gol. Omul devine un creator captiv în propria -i creaţie.
,,Acesta este adevăratul motiv pentru care la Heidegger nimicul se activează dintr-od ată şi începe «să nimicească »." În om, ca şi mai înainte în Dumnezeu, esenţa coincide cu existenţa - însă într -o captivitate lumească (ibid., p. 47).
Perspectiva conştienţei de sine a Dasein-ului se năruie . Puterii de acţiune şi creativităţii îi iau locul angoasa şi grija. ,,Filozofia lui Heidegger e cea dintâi filozo fie care se ocupă în mod absolut şi fară compromisuri de lumea aceasta", afirmă Arendt. Pentru că are la bază „sentimentul lipsei de adăpost şi al fricii", ea nu poate reconstrui o ontologie pozitivă (ibid., p . 49) . Rezultatul este „nihilismul modern" pe care, contrar opiniei lui Pangle, Arendt îl socoteşte o stranie „răzbunare" a chiar tradiţiei pe c are fenomenologii radicali au căutat s-o răstoarne (ibid., p. 47) .
Cum era de aşteptat, critica formulată de Arendt în Partisan
Review la adresa nihilismului lui Heidegger şi a filozofiei existenţei centrate pe voinţă n -a fost ultimul ei cuvânt pe această temă. În 1971, cu patru ani înainte să moară, Arendt a scris o surprinzătoare evocare aniversară în onoarea lui Heidegger, conţinând o retrospectivă a vieţii şi operei acestuia, sub titlul „ Martin Heidegger la optzeci de ani". Printr -o spectaculoasă „ întoarcere" la propriile -i origini şi deopotrivă la ale lui Heidegger, de şi nu face nici o trimitere explicită la teza ei de doctorat, Arendt î şi începe evocarea cu unul dintre citatele sale platonice preferate: ,,Începutul este şi el un zeu, care, câtă vreme zăboveşte printre oameni, salvează totul"�':.
;': Pentru traducerea în română a întregului discurs aniversar al Han neiArendt în onoarea lui Heidegger la împlinirea vârstei de optzeci de an i, v.
Hannah Arendt-Martin Heidegger, Scrisori I925-I975 şi alte documente, tr.
Cătălin Cioabă şi Catrinei P leşu, ed. a II-a, Humanitas, B ucureşti, 2017,pp. 203-216; aici, pp. 203-204 (n. tr.).
HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 287
Hannah voia să spună că începutul „potec ii prin pădure" sau al
„marcajelor de traseu" croite de Heidegger n-a rămas un even iment privat , căci viap lui publică în calitate de profesor cu o „ extraordinară in fluenţă" era deja bine conturată în 1927, când a apărut
Sein undZeit. Arendt observă „ceva straniu" în celebritatea aceasta,
„poate chiar ma i stran iu decât în cazul celebr ităţii lu i Kafka , a lui Braque or i a lu i Picasso", personaje care erau de as emenea „necunoscute a şa-numitulu i spaţ iu public", însă care au exerc itat „o influenţă extraord inară" asupra comun ităţ ii intelectuale (Arendt 1978a , p . 293).
Arendt cu siguranţă nu se considera parte a publiculu i „de rând", însă îşi înţelegea totuş i alegerea de a-l lu a pe He idegge idrept profesor ca pe o declaraţ ie publ ică de nemulţumire faţă de statu-quoul universitar . Ea spune că studenţ ii care au ven it în număr mare la Marburg n-au făcut-o ca să intre într-un „cerc" secret, ci ca să depună mărturie despre o „nemulţum ire generală faţă de modul în care se preda şi se învăţa în toate facultăţile". He idegger le-a promis că vor putea face asta dacă vor „abandona teo riile şi cărţile" şi vor înteme ia filozofia „ca pe o şti inţă riguroasă" (ibid.,
p. 294). Alţ i studenţ i aveau să urmeze că i d iferite or ientându-se spre ştiinţe -pr intre ei , Horkheim er ş i Adorno la Frankfurt . Însă
Arendt şi trupa ei îl vedeau numai pe Heidegger în stare să îngroape
„tradiţ ia" şi să aducă „vremuri întunecate" (ibid., p . 295) . Iar el a făcut asta chiar dinăuntrul tradiţie i, ca o acţiune „de a da credit , tr ibut filozofiei" d in partea cu iva care „contribuise " la prăbu şirea e i, dar care „a gândit [-o] până la capăt" (ibid., p . 297), în numele gând irii înseşi.
Jaspers lipseşte complet din acest elogiu retrospect iv înch inat maeştrilor germani ai anilor '20 . În 1971, Arendt n-a ezitat să-l compare pe He idegger cu Platon şi Aristotel pentru modul cum s-a dedicat „gând ir ii ca pathos" şi „pathosului"''· . Pentru He idegger ,
,,a gândi şi a fi viu devin totuna" pentru „simplul fapt-de-a-te-fi-năs-
,·. Ibid., p. 211 (n. tr.).
