prezenţa în ş i d istanţa cr itică faţă de pract ica pol it ică. ,,Arendt explică, şi în parte îşi cere scuze pentru, faptul că Heidegger a cochetat cu regimul nazist prin aceea că ilustrează c um gând irea e atrasă
de strania lume a pract ic ii, unde n u poate locui în mod a utentic"
(G unnell 1986 , p. 103). Or icâtă d istanţă geogra fică şi academică
a luat Arendt însă şi -afirmă Gunnell în concluzie -, ,,deconstrucţia tradiţie i gând irii polit ice occidentale operată de ea se aseamănă
272 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
î ndeaproape cu a naliza lui Heidegger asupra desti nului istoric al filozo fiei" (ibid., p. n3) .
Legătura di ntre Arendt şi Heidegger a dat, î n mod cert, str anii roade academice în râ ndul politologilor americani . Pa ngle, Ferry şi Gu nnell su nt luptători î n bătălia academică, î nsă nu mai puţi n ideologică, asupra legăturii di ntre filozofie şi via p publică. Toţi su nt critici cu privire la efectele avute de Existenz heideggeria nă
nu doar asupra Ha nnei Are ndt î n calitate de stude ntă a lui Heidegger, ci şi, datorită importa ntei ei i nflue nţe, asupra ştii nţelor politice america ne î ncepâ nd de la sfâr şitul a nilor '40. Î n mod ciudat, atât Morga nthau, u n admirator ferve nt al lui Are ndt, cât şi Pa ngle, Ferry şi Gunnell, criticii ei la fel de fervenţi, sunt de acord că, pe cât este Are ndt de tributară lui Heidegger, pe atât de bi ne camu flată e această îndatorare. Toţi recu nosc, de asemenea, că legătura di ntre Are ndt şi Heidegger a fost u n factor -cheie în atacul devastator lansat asupra „modernităţii" pe ambele maluri ale Atla nticului . Reacţia la critica formulată de emigra ntă la adresa fu ndamentelor liberale ale moder nităţii n-a fost doar elanul gemeinschaft
[comu nitar] di n gâ ndirea politică, ci şi slăbirea legăturii di ntre valorile liberale şi practica politică di n cultura atlantică.
CĂI SEPARATE : INTERPRETAREA RADICALĂ
Sarcina asumată explicit de Are ndt în 1929 era să expună nivelurile
,,eteroge ne" ale concepţiei lui Augusti n despre iubire, conce ntrâ ndu-se asupra iubirii de aproapele drept cel mai „problematic" nivel.
Totodată, î n urma tezei de doctorat, ea găseşte o cale de a ie şi di n lumea lui Heidegger reperând pu ncte de ieşire şi i ntrare şi sugerând posibilitatea de a „ co nstitui" noi lumi bazate pe ca ri tas reciprocă.
Drept obiective implicite, Are ndt îşi propu nea să valideze schimbarea şi deopotrivă reiterarea, aute nticitatea atât în si neitate, cât şi î n comu nitate şi u n „spaţiu" al judecăţii.
Î ntrebată ce perspectivă adopta, Are ndt a mărturisit că este o
„radicală", folosi nd u n terme n bogat î n conotaţii culturale pentru HEIDEGGER : ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 273
generaţia interbelică din Europa şi America. Martin Heidegger afolosit şi el acest termen, însă nu ca autocaracterizare. OntologiaDasein-ului propusă de el era concepută să fie radicală, ca să sedeosebească de „tradiţia" filozofiei mergând de la grecii socraticipână la Kant. La sfârşitul anilor '20, împreună cu o serie de viitoridistinşi teoreticieni, Arendt a audiat prelegerile lui Heideggerdespre „Fiinţă şi timp", care porneau de la ideea potrivit căreiapătrunderea sensului fundamental al Fiinţei e o sarcină „radicală"
fundamentală a „tradiţiei". Ca prim pas, prelegerile lui despreFiinţă şi Timp aveau să „dezvăluie", să „scoată la iveală" Existenz,prin intermediul Dasein-ul ui (faptul-de-a-fi-în-lume) Fiinţei, acărei esenţă rămâne ascunsă. Limpezirea căii către Fiinţă era ceamai imponantă sarcină pe care şi-o asuma „interpretarea", de vremece tradiţia filozofiei nu e nimic altceva decât „ontologie fenomenologică universală, având ca punct de plecare hermeneutica Da sein-ului". Începutul cu adevărat radical este să „furnizeze ontologieitemeiuri ontologice" (Heidegger 1962, pp. 486-487);':.
În termeni operaţionali, sensul radicalismului pe care Arendtl-a moştenit de la Husserl, Jaspers şi Heidegger era mai mult ohermeneutică decât o Existenz, cu scopul de a înlătura obstacolelede natură textuală din calea „interpretării" (ibid., p. 62);':;':. Înprelegerile introductive, Heidegger vorbeşte despre nevoia ca
,,problema fiinţei să fie înţeleasă într-un chip mai radical" (ibid.,
p. 46);':;':;':. Pentru asta e nevoie de „destrucţia tradiţiei ontologice",ce-şi acoperise şi-şi ascunsese „întrebarea fundamentală" pornindchiar din interiorul ei.
Totuşi, interpretarea părea sortită să se învârtă în jurul cozii.
Întrebările fundamentale privitoare la fiinţa-în-sine erau captiveîntr-un discurs filozofic bazat pe ipoteze tradiţionale care conduceau la concluzii tradiţionale, ceea ce făcea imposibilă „împăcarea
.•: Fiinţă şi timp, ed. ci t., p. 575 (n. tr.) .
• •:1: lbid. , p. 68 (n. tr.).
;•: 1:1: lbid., pp. 35, 31-32 (n. tr.).
27 4 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
cu lucrurile însele". Me toda fenomenologică a lui Heidegger viza să se îndepăr teze de „procedeele tehnice" standard comune ţintelor predilec te ale cri ticii lui - realismul şi idealismul - şi, în schimb, să „ împlinească o des trucţie a fondului on tologiei an tice" (ibid.,
pp. 50, 5 7t·. Scopul lui era să ajungă „la experienţele originare prin care au fos t obţinute de terminările prime ale fiinţei , de terminări care de a tunci au rămas călăuzi toare" (ibid., p. 44f·�·-.
Lupta de-o viaţă a Hannei Arend t cu impasul hermeneu tic a porni t de la cea a lui Heidegger şi se re flec tă nemijlocit în teza ei de doctorat. Arend t fusese a trasă de Heidegger tocmai da tori tă
apos taziei lui au toproclama te, care se ferea de constrângerile „ şcolilor" filozo fice profesionis te. Heidegger îşi formulează propria perspectivă fenomenologică , care va „merge -n paralel" cu al tele , mai tradiţionale .
Odată fixat punctul de plecare [ . . . ] se cuvine să scoatem la iveală o structură fundamentală a Dasein-ului: faptul-de-a-fi-în-lume. [ . . . ] Faptul-de-a-fi-în-lume, ca a priori al explicitării Dasein-ului, nu este defel o determinaţie artificial alcătuită, ci o structură care îşi păstrează, originar şi constant, integralitatea. [ . . . ] Lucrarea de faţă nu se pune nici În slujba vreunui „punct de vedere" şi nici în slujba vreunei „direcţii", deoarece fenomenologia, atâta vreme cât se înţelege pe ea însăşi, nu este şi nici nu poate deveni vreodată vreuna din acestea două. (Ibid., pp. 50, 65f-�'d, In troducerea lui Arend t la teza ei de doctorat evidenţiază „suitele de gânduri" paralele din opera lui Augustin , pe care le va prezen ta ca pe trei „contexte conceptuale în care problema iubirii are un rol hotărâtor". Echivalentul ei la structura a priori es te „în trebarea privitoare la însemnăta tea aproapelui pentru credinciosul care s-a înstrăina t de lume şi de dorinţele acesteia". Însă A rendt subliniază
că punc tul ei de vedere „nu va fi în nici un caz o cri tică absolu tă
din vreo perspec tivă filozo fică ori teologică deja înce tăţeni tă"
�·. Jbid., pp. 37, 31 (n. tr.) .
• '.;'. Ibid., p. 31 (n. tr.) .
• '.;'.;'. Jbid., pp. 55, 37 (n. tr.).
HEIDEGGER: ARENDT ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR 275
[A :033 241-033242] , ci decurge din întrebarea pe care şi-a ales-o spre cercetare şi vi zează mai degrab ă s ă sublinie ze decât să minimalizeze „lipsa de coerenţă" a operei lui Augustin. Heidegger a explicat aceast ă tensiune dintre întrebarea fundamentală şi mani fest ările ei complexe a firmând c ă, ,,păstrând în permanenţ ă în câmpul privirii întregul de fiecare dată prealabil al acestei structuri
