Cei care au gândul îndreptat doar spre ceea ce se petrece în afara lor, cei extrem de vulnerabili la răul care le vine din exterior aşteaptă mereu, de la alţii, de la istorie, de la noroc, întregul bine pe care şi l-ar dori. Ei nu pot fi condamnaţi; aşa au fost crescuţi şi învăţaţi de împrejurări, atâta putere interioară au, iar a începe să-i îndemni sau să-i sfătuieşti, să-i mustri sau să-i îngrădeşti este lipsit de caritate şi de delicateţe morală.
Aşadar, cartea de faţă se adresează celor care ar vrea să ştie mai limpede ce este cu ei, ce este cu noi, cum tot ce se întâmplă în afară prinde fiinţă în structurile de adâncime ale sufletului nostru, cele care ne definesc ca specie şi durează peste întâmplări şi realităţi efemere. Tot ce se întâmplă, cronica zilelor şi anilor, este un amestec de curaj şi de sfruntare, de răbdare şi de deznădejde, de prostie şi de bună cumpănă a cugetului, de concurenţialităţi feroce şi de conlucrări rodnice, de avânt şi de trândăvie, de cuviinţă şi de ticăloşie, de înţelegere şi de intoleranţă, de meschinărie şi de generozitate, de teamă şi de speranţă. Toate acestea, chiar dacă nimeni nu le poate schimba, pot fi şi trebuie să fie înţelese mai în adâncul lor, dacă admitem că rangul unei fiinţe în ierarhia realităţii depinde de gradul ei de conştiinţă de sine. Fără aceasta, multe din vieţile noastre ar fi numai un amestec ceţos de lacrimi şi de vise, de sălbăticie şi de tristeţe.
Pentru cei fără nume
Despre cei neştiuţi şi uitaţi şi pierduţi în lutul orb şi risipiţi prin veacuri, dar care au fost sarea pământului şi care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise rândurile acestea. Cred că nu e nimeni dintre noi care să nu fi cunoscut asemenea oameni. Să-i înmulţim cu numărul incalculabil al generaţiilor, cu întinderea continentelor şi cu puzderia insulelor şi, adunându-le în gândul nostru umbrele fără nume şi chip, să-i celebrăm o clipă, aici şi acum, în zarva plină de nume a istoriei. În ei se întrupează acea parte de bine a speciei graţie căreia omenirea are totuşi chip omenesc şi a dăinuit în ciuda crâncenelor ei cusururi. Am putea să-i numim buni prin natură sau, dacă vreţi, pentru că aşa i-a lăsat Dumnezeu printre noi. Ei nu trebuie neapărat gândiţi în funcţie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci în spontaneitatea din adânc a bunătăţii lor, care poate fi chiar bunătate sau cinste sau răbdare sau dreptate, smerenie, îndurare sau curaj, dăruire, necruţare de sine, chezăşia cuvântului dat, devotament, fidelitate şi onoare, dârzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a răspândi în jurul lor încredere şi bucurie, iubire şi har. Sunt cei înzestraţi cu un fel de exemplaritate inefabilă, ca reprezentanţi ai unui bine necontingent, martori ai acelei părţi a omenescului pe care, printre atâtea rele şi printre atâţia răi, suntem înclinaţi prea adesea s-o uităm.
Există un mit hasidic potrivit căruia se află mereu şi mereu, împrăştiaţi pe pământ, treizeci şi şase de înţelepţi, oameni de obicei nevoiaşi, umili şi umiliţi, oameni fără nume pe care se sprijină lumea ca să nu cadă în pierzanie, oameni drepţi în strâmbătate şi îndărătnici sub bici, în întunericul vremilor. Dar treizeci şi şase este doar expresia simbolică a unei prezenţe mult mai cuprinzătoare în dăinuirea ei. A tuturor celor care trăiesc şi făptuiesc ţinând dreaptă cumpăna istoriei cu o mână nevăzută, iar apoi se duc în uitare. Dacă cineva vrea pilde, să recitească parabola samariteanului, căruia, spre deosebire de preot şi de levit, i s-a făcut milă de cel căzut în drum şi „i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: «Ai grijă de el şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.»” Sau să recitească Insula lui Artur a Elsei Morante. Condiţia noastră este înălţată şi izbăvită prin neîncetata aflare în lume a celor buni şi drepţi şi curaţi. Şi nu trebuie să ne gândim la ei decât cu veneraţie, cu recunoştinţă şi cu dragoste, fără vreo încrâncenare pentru soarta lor: prezenţa lor în omenire este, spre binele ei, adâncă, cum adânc e şi răul, dar este şi uşoară, ca un zâmbet ascuns în lumină, mereu.
Cineva, prin Renaştere, pare-mi-se că în Olanda, a scris în latineşte câteva tomuri de Vieţi ale oamenilor obscuri.
N-am citit cartea, dar iată ce s-ar mai cuveni spus: la sfârşitul sfârşiturilor, când toate vor înceta şi vor fi judecate, ultimul poet al lumii să citească la şir, în tăcerea aceea şi în acel alt timp şi altă lumină, numele tuturor celor fără de nume, de la un capăt la altul al vremii. Numele celor nevădiţi şi uitaţi şi de nici o seamă, care au purtat lumea, sarea pământului, sămânţa şi roada ascunsă a lui. Numele celor care, din sinele lor şi de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul august al umanului.
Demnitatea
În acest discurs despre demnitate va fi avută în vedere numai demnitatea individului uman definit ca entitate autonomă, deci față de care orice tribalism este heteronom. Esenţa lui este numai libertatea, şi demnitatea lui constă în păstrarea libertăţii. Pentru cine poate conferi tuturor termenilor enunţaţi mai sus deplinătatea sensului lor, discursul despre demnitate s-ar putea încheia aici. Totuşi, în asemenea domeniu, explicitarea poate să nu fie de prisos.
Ce înseamnă autonomia individului? Înseamnă nu că trăieşte după bunul său plac, ci că el alege legea după care să existe. Oricât de înguste ar fi hotarele libertăţii, nimeni nu poate contesta că, între aceste hotare, noi, ca fiinţe libere, hotărâm suveran, în virtutea unei alegeri, ce anume lege să fie legea vieţii noastre. Acest lucru nu-l poate hotărî în mod legitim nimeni în afară de noi, şi acceptarea oricărei ingerinţe sub acest raport antrenează o diminuare a demnităţii.
Din ce direcţie putem fi constrânşi să procedăm altfel decât în termenii legii alese de noi? Răspunsul, limpede şi hotărât, este acela că din nici o direcţie, sub nici un imperativ. Cine alege servitutea este, alegând-o, tot atât de liber ca acela care alege nesupunerea. Diferenţa de demnitate între indivizi este aceea a calităţii sau a valorii alegerilor lor. Facultatea care ne face să alegem potrivit demnităţii se numeşte discernământ, iar reacţia emotivă în faţa alegerilor degradante se numeşte indignare (vezi Patapievici, Cerul… pp. 201 – 202 şi passim1, unde indignarea este definită drept „discernământul etic al inimii”).
Ce ne poate determina să alegem împotriva demnităţii, care ar putea fi acum numită rezistenţa individului la orice formă de degradare a libertăţii sale? Evident, numai lăcomia şi frica, deci dinăuntrul nostru. Şi nu lăcomia ca apetit excesiv sau ca nevoie instinctivă de a-ţi crea rezerve, ci erijarea scopului ei în scop ideal. Şi nu teama ca reacţie naturală în faţa primejdiei, ci laşitatea, căci ce altceva înseamnă laşitatea decât să consimţi la propria ta frică, alegând-o în locul rezistenţei şi a curajului şi a neînfricării, ca reacţii ideale ale autonomiei şi demnităţii? Desigur, nimeni nu ştie a priori cum s-ar comporta sub tortură, care este suprema încercare a demnităţii umane. Mi s-a spus că trebuie să te gândeşti intens „să nu-ţi pierzi sufletul, să nu-ţi pierzi sufletul”, dar poate nu ajunge. Tortura este o taină, ca şi botezul sau împărtăşania, şi măcar atunci trebuie să îţi reafirmi că „resortul ultim al demnităţii făpturii este chipul sădit în noi de Dumnezeu la Facere” (Patapievici, Cerul… p. 208).
Care este drumul care duce la servitute? Sunt mai multe, dar unul, important, nu ţine de frică: consimţirea la valorile gregare, închinarea necugetată la idolii tribului şi la duhul tribului, cufundarea în obscura trăire colectivă, renunţarea la principiul de individuare şi la prerogativele suverane ale individualităţii, care este, printre altele, şi insurgenţă împotriva entropiei de masă şi a misticii maselor. După cum este rezistenţa şi, până la urmă, răzvrătirea împotriva oricărei încercări de forţare a alegerii tale. Căci dacă, în numele legii liber alese de noi, acceptăm autoritatea cuiva, a lăsa pe altul să hotărască cum vrea în locul tău este inacceptabil. În limitele existenţei noastre de aici şi de acum şi din perspectiva demnităţii, aceasta este damnarea. Tot aşa cum garanţia ultimă a demnităţii este disponibilitatea individului pe deplin autonom ca, între indignitate şi moarte, să aleagă moartea. Nu trebuie să fim prea lacomi de viaţă, nici să ne temem pentru ea mai mult decât valoarea ei reală sub speciae dignitatis. Valoare de altfel nu mică dacă ne gândim că tot ceea ce este vrednic de om şi specific lui s-a împlinit prin individul eliberat şi omni modo determinatum, nu prin lucrarea tiparelor întunecate ale colectivităţii2.
Ce întrebări se mai pun în catehismul demnităţii? Ce alte determinări mai are individul văzut ca entitate autonomă investită cu demnitate?
Raţionalitatea, care nu este facultatea superficială gândită de iluminism, ci implică o bună cunoaştere şi o recunoaştere a tuturor resorturilor de iraţionalitate montate în noi. Raţionalitatea implică detaşarea, prin critică şi analiză şi prin integrare istorică, de orice părtinire inspirată de iraţional. De aici faptul că individul pe deplin raţional şi „detaşat” poate fi capabil de cea mai de neclintit dârzenie, dar nu de fanatism, care este o boală a stăruinţei într-un crez şi care implică, explicit sau nu, exilarea din spaţiul omenescului a tuturor celor care nu-l împărtăşesc. Orice fanatism este, latent, criminal şi nu am fost chemaţi în lume ca să hotărâm arbitrar de viaţa (de sufletul) altora. Pe de altă parte, prin raportare la judecată, fanatismul operează întotdeauna în istorie ca mişcat de o prejudecată, deci de ceva care, neaşteptând verificare sau nefiind sensibil la ea, este de inspiraţie iraţională şi are miros de tenebre. De aici frecvenţa şi violenţa fanatismului (minor) şi printre cei grevaţi de (fie şi minore) prejudecăţi.
Dreapta judecată de sine. Raţionalitatea (care nu este doar judecată corectă sau „sănătoasă”, ci însăşi sănătatea profundă a spiritului, cu toate puterile lui) se verifică cel mai bine în judecata de sine a individului. Dreapta judecată de sine este, prin definiţie, incompatibilă cu manifestarea, fie şi parţială sau intermitentă, a falsei conştiinţe (despre care, mai pe larg, în capitolul respectiv). Ea poate avea diferite forme, care sunt variante ale neîmpăcării cu sine: trufia, care este o elefantiază a sinelui şi este cu totul altceva decât mândria aproape impersonală şi abstractă de a fi ceea ce eşti: este dorinţa de a fi mai mult decât eşti, minţindu-te înainte de toate pe tine însuţi. Şi mai există smerenia bolnavă, martoră a unei conştiinţe impure, o variantă a căreia este aceea care, more russico, se bate cu pumnii în piept strigând: „Vai mie, păcătosului” pentru excesele sau nevredniciile sale de ieri şi o face doar ca să-şi uşureze conştiinţa printr-un simulacru retoric de penitenţă şi pentru a putea, mai uşuratic şi mai voios, să recidiveze. Dar să nu uităm mila de sine, care este, şi ea, un sentiment întemeiat pe o autoevaluare greşită. Omul care i se lasă pradă se socoteşte o victimă, un persecutat de soartă şi de oameni, un nedreptăţit, prin raportare la calităţile sau la intenţiile sale. Cu alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale şi de la asumarea, cu seninătate şi demnitate, a ființei sale. Şi foarte adesea acest om înduioşat de sine este un resentimentar, iar în văicăreala lui este aproape întotdeauna o undă de venin. Toate acestea sunt unele dintre formele cele mai respingătoare ale indignităţii.
Forma pe care o ia, din perspectiva demnităţii, dreapta judecată de sine este respectul de sine, care este sentimentul corect şi nonemfatic al valorii personale, ca om generic şi ca ins, şi, implicit, al utilităţii acestei valori, convingerea neclintită a individului autonom că lucrurile în care crede şi la care aspiră sunt legitime şi merită să fie duse la bunul lor capăt. Şi că ceva din el rămâne inalterabil în timp, ajutându-l să fie mereu deasupra inerentelor şovăieli şi îndoieli. Dreapta judecată de sine este, prin definiţie, incompatibilă cu manifestarea, fie şi parţială sau intermitentă, a falsei conştiinţe, pe de o parte, a neîmpăcării cu sine, pe de alta. Precum şi, implicit, a trufiei, care este altceva decât mândria, aproape abstractă, de a fi ceea ce eşti: un individ autonom; sau a smereniei bolnave, care stă martoră unei conştiinţe grav alterate. Iar cine este în stare de o dreaptă judecată de sine este în stare şi de a-şi judeca cu dreptate duşmanul. Nu de a-l considera cu detaşare ca pe o componentă necesară a realului (aceasta e sarcina istoricului), ci de a-l judeca, fie şi cu dreaptă mânie, dar nu cu ură viscerală şi oarbă, drept tocmai ceea ce este în lumina raţionalităţii şi dincolo de interesele care dezbină. Până şi pe arhiduşman, care este duşmanul demnităţii tale, trebuie să-l judeci cu acea ecvanimitate care îţi întăreşte, nu îţi slăbeşte puterea de a lupta împotrivă-i.
Decenţa, gândită nu ca un conformism la norma general acceptată, ci ca respect de alţii şi de sine, în calitate de oameni prezumtiv înzestraţi cu demnitate. Se poate dovedi atât deductiv, cât şi empiric că fără respect de sine (vezi mai sus) nu există adevărat respect de alţii, ci numai o timorare obedientă şi instabilă şi că respectul de sine (care nu are nimic de-a face cu admiraţia de sine sau cu autoindulgenţa) generează nemijlocit respectul de alţii. Iar fără temeiul respectului mutual nu există deplinătate a demnităţii individuale.
Iar decenţa, ca respect al demnităţii umane, se manifestă prin politeţe, adică prin tot ceea ce instituie o distanţă convenabilă în relaţiile dintre oameni şi evită atât „punerea sufletului pe masă”, cât şi familiaritatea lăbărţată. Prescripţiile codului de politeţe acceptat de o comunitate sunt convenţii care permit cea mai mare bunăvoinţă şi cordialitate, fără exhibiţionism şi fără ingerinţă abuzivă. Politeţea, concepută ca dreaptă măsură între excesul de intimitate, care degenerează de obicei în grosolănie, şi excesul de distanţare sau de rezervă, care poate jigni mai rău decât o grosolănie. Demnitatea umană este în primejdie ori de câte ori se transgresează ceea ce englezii numesc privacy, zona inatacabilă care apără individualitatea de ingerinţe inoportune, indecente şi promiscue şi îi îngăduie să respire aerul întăritor al singurătăţii. De altfel, în treacăt fie zis, capacitatea de izolare şi chiar de însingurare este un semn al autonomiei individului şi o garanţie a invulnerabilităţii şi a demnităţii sale.
La ce are de rezistat individul ca să-şi păstreze intactă demnitatea? La mistificare, dar discernământul ne face greu de amăgit. La ispitirea cu bunuri, a căror acceptare reprezintă vânzarea de sine, cu demnitate cu tot. În sfârşit, la ameninţări, dar, dacă este ceva aproape sinonim cu demnitatea, acel lucru este neînfricarea, adică aptitudinea de a suferi (fie şi numai prin privaţiune) şi de a muri in nomine dignitatis.
Cine, măcar o dată în viaţă, nu a rezistat unei perfide tentative de mistificare sau unei tentaţii sau unei spaime nu şi-a luat încă măsura demnităţii sale.
De aceea, putem întreba care sunt cele mai notabile virtuţi pragmatice ale individului autonom. Una este răbdarea, sub care trebuie să înţelegem, corelându-le, atât lipsa de precipitare, buna aşezare faţă de timp, sentimentul adânc al clipei potrivite, al prilejului favorabil, cât şi capacitatea de a suferi fără a te grăbi să deznădăjduieşti sau să te dai bătut. Deci capacitatea de a dura şi cea de a îndura. Cealaltă virtute poartă, în planul judecăţii, numele de intransigenţă (câtă vreme este vorba de esenţial); este vorba de voinţa şi putinţa de a nu face compromisuri, de a nu te lăsa abătut din drum, de a nu-ţi face libertatea şi demnitatea negociabile. Virtutea aceasta mai poate fi văzută şi din unghiul indisponibilităţii la domesticire şi la dresaj, la faptul de a fi de neîmblânzit şi îndărătnic în numele legii căreia, pentru că ai ales-o liber, i te supui. În numele primejdiei de a nu izbuti să fim aşa exclamă Cioran, în Demiurgul cel rău (p. 170) 3: „De-am putea să ne facem de neumilit!”
În sfârşit: Care este cea mai teribilă aporie a demnităţii, momentul ei de cumpănă şi îndoială? Să ai de ales între demnitatea ta şi sufletul unui copil. Dar poate aceasta este o falsă problemă sau una care nu are, până la urmă, până în adânc, nici o legătură cu demnitatea, dar de la meditarea căreia nici o gândire despre demnitate nu se poate sustrage. Dostoievski spune câteva lucruri grave despre aceasta în legătură cu răul din lume. Dar voi cita o altă instanţă: „El [Iisus] voia să spună… că adulţii, părinţii, cei bătrâni în păcat şi în stare de păcat trebuie să fie gata şi să vrea – de fapt chiar să fie dornici de asta – să sufere în orice moment pentru ca anume copii mici să vină la El fără spaime, fără frică, fără pată” şi „însuşi lucrul acela pentru care Nancy are să moară mâine-dimineaţă ca să-l postuleze: că toţi copiii mici, atâta vreme cât sunt copii mici, vor trebui să fie intacţi, nebântuiţi de spaime, nesfâşiaţi, neatinşi de teroare” (Faulkner, Recviem…4)
Ticăloşii
În orice comunitate umană şi în orice moment al Istoriei sale există un anumit procent de oameni ticăloşi. Uneori sunt mai mulţi, alteori mai puţini, au o influenţă mai mare sau mai mică asupra corpului social, sunt, rămânând mereu ticăloşi, de un fel sau de altul.
Aş putea să-mi găsesc exemplele oriunde, iar tipologia ar fi cam aceeaşi. Derogând însă de la metoda de până acum, mă voi referi la stări de lucruri locale, exprimabile în termeni locali. Dar cititorul va simţi, în icoana acestor contingenţe, şansa ei de eternitate.
Acum, la noi, ticăloşi sunt mulţi şi feluriţi, până la speciile cele mai abjecte. Această situaţie are o componentă naturală, care ţine, dincolo de coordonatele noastre de loc şi de timp, de caracteristicile speciei. Dar ea a fost considerabil agravată de dezastrul social şi moral a doua perioade din istoria noastră: secolul fanariot (1711–1821) şi jumătatea de secol comunist (1946–1989). Dominaţia comunistă, impusă din afară, dar altoită apoi pe bogata moştenire lăsată de vremile fanariote – pe care Eminescu le numea „veacul de tină” – a dat, în ceea ce priveşte nivelul moral al naţiunii, rezultate dezastruoase şi adânc coruptive. Ne aflăm cuprinşi cu toţii, cu buni, cu răi, într-o societate grav deteriorată, ticăloşită, rămasă, din propria ei alegere, pe mâinile oamenilor vechii puteri, ai vechilor rânduieli şi ai vechilor mentalităţi. Numai buni pentru un veac de scârnă.
Printre oamenii care dau culoarea vremii se disting, prin numărul şi prin valoarea lor, ticăloşii. Unii sunt persoane bine ştiute, care pângăresc amarnic ţara prin tot ceea ce fac. Ar putea fi lesne numiţi aici, dar e mai bine ca cititorul să o facă singur, la alegere. De ce să-i îngrădim libertatea? Alţii, cei mai mulţi, nu au notorietate naţională, îi ştiu doar cei care pătimesc de pe urma lor în cercuri mai restrânse. Dar aşa, mai puţin sau deloc cunoscuţi, se află pretutindeni, întinşi ca o pecingine. Cum nu se poate tăgădui importanţa prezenţei lor printre noi, ei merită să scriem despre ei, să le cunoaştem mai bine însuşirile, să le aducem omagiul atenţiei noastre. Nu ca istorici, nu ca sociologi, nu ca moralişti, ci într-un chip deosebit: ca filologi. Cu alte cuvinte, vom lăsa să vorbească în locul nostru limba românească însăşi, a cărei istorie lexicală s-a desfăşurat paralel cu istoria ticăloşiei româneşti.
Am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el cu sensul acesta, mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit. Însă limba ştie să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimica fiind, vrea să devină cineva; când este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţâr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbătător şi ajungăreţ, este înfigăreţ sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv.
În ordinea economică nu este încă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, el este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi cu şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă. Adică după câştig nemuncit, scos de la oameni cărora le dă pe bani chiar dreptul lor legiuit, practică pe care o va folosi până la sfârşitul, de obicei fericit, al vieţii sale. Terminologia românească în acest domeniu este pe cât de veche, pe atât de bogată, astăzi acoperind cu vorbe o scară ce urcă de la nişte sute, acolo, până la sume fabuloase, pe care le numim bacşiş sau ciubuc sau „o mică atenţie”, dar spunem şi mită, şpagă, şperţ, „plic” sau câteodată dar sau plocon. Însă din adâncul istoriei noastre se aud vorbe preţioase şi uitate care ar merita să fie puse din nou în circulaţie, pentru mai multă nuanţare. Dacă mai ştim ce înseamnă peşcheş – la origine darul suplimentar pe care domnitorii noştri îl trimiteau Porţii împreună cu haraciul, adică tributul – am uitat ce este ruşfetul, mită dată pentru a obţine o slujbă, ghelirul, locmaua şi sabaşul, câştiguri dobândite în fel şi chip, fără muncă. Dar această lepădătură şi această pramatie are gânduri mai mari: în el dospeşte, nemăsurată, lăcomia de bunuri şi puteri. Şi ticălosul de trei parale, dacă are stofă, trece de la furtişag la jaf şi se pune pe căpătuială. Pehlivanul, soitarul şi măscăriciul vrea să se îmbuibe şi să se lăfăie, să hălăduiască şi să trăiască în huzur. Şi reuşeşte adesea, dar pe drum se transformă. Din lichea devine ticălos în toată legea, şi toată legea lui este să fure, să mintă şi să stăpânească în afara oricărei legi, şi de aceea îi spunem acestui samavolnic: om fără de lege sau nelegiuit. Prinzând osânză, el începe să-şi facă mendrele: să jupoaie şi să jecmănească, să ia cu japca –, jefuieşte ca-n codru, ia şapte piei de pe om, îl aduce la sapă de lemn. Pentru că este lacom, apucător, prădalnic, hrăpăreţ, nesăţios şi hulpav. Şi, pe măsură ce îi cresc belşugul şi puterea, devine trufaş şi fudul, îngâmfat, îşi dă aere, are ifose, e ţanţoş şi băţos, colţos, ţâfnos şi arţăgos, cusurgiu şi cârcotaş, se răsteşte la tine şi se oţărăşte, te înjură şi te terfeleşte, te face de ocară şi te porcăieşte. Îi place să taie şi să spânzure, să te ţină la cheremul lui, să te prindă la strâmtoare, să-ţi bage frica în oase. Dacă nu ar opera de veacuri printre noi, de unde am avea aceste opt crâncene verbe: a asupri, a împila, a oropsi, a urgisi, a obijdui, a năpăstui, a prigoni şi a vitregi? Iar ticăloşii care săvârşesc asemenea lucruri ce altceva sunt ei decât oameni ai dracului, nemiloşi, neîndurători, necruţători, neomenoşi, făpturi fără inimă sau negre la inimă, câinoase şi haine –, inşi cruzi, hapsâni şi crunţi. Neîndurând binele altcui, fiind pizmaşi, sunt mârşavi şi sunt fameni, avani şi zăcaşi. Toate cuvinte care trimit la perfidie şi la calomnie, la defăimare şi hulă, la măsluire şi la răzbunare.
Ticălosul nu cunoaşte ruşinea, orice ar face şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat şi fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi ne-am prost. Nu pentru că ar fi neapărat lipsit de educaţie, ci prin esenţa sa scârnavă, care ne face uneori să-l numim porc şi râtan. Şi să simţim pentru el, dincolo de orice dreaptă ură, mai ales, scârbă, greaţă şi silă şi o nesfârşită lehamite.
Se află printre noi, mişună şi făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viaţa şi ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe faţă, vor să ne stăpânească, reducându-ne la condiţia de simple instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că ştiu să cumpere sau să sperie dreptatea, pentru că ştiu să lucreze în cârdăşie, să se înhăiteze, să se acopere unii pe alţii şi, împreună, să se revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfânt, să joace teatrul virtuţii. Mai ales ştiu să mintă şi să măsluiască adevărul. Sunt cei cu care se încheie Scrisoarea III.
Am spus că a folosi resursele limbii pentru a-i zugrăvi este un fel mai puţin grav de a vorbi despre ei. Scriind, m-a părăsit însă orice uşurătate. Nu ştiu cât şi cum şi când se va putea aceasta, dar trebuie stârpiţi fără cruţare. Orice cruţare şi îngăduinţă faţă de ei conţine, în adânc, o formă de complicitate, oricât de greu perceptibilă ar fi. Iar cea mai măruntă complicitate cu ticăloşii este o ticăloşie şi ea, şi, punând ţara la cheremul lor, îi ajută să o ducă de râpă şi să o lase de haram.
Şi încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiţie şi proaspătă înflorire este cu atât mai primejdios cu cât s-a înfipt mai sus. Să luăm mai ales aminte la cârmuitori şi dregători. Măcar aceştia ar putea fi cumva înlăturaţi, cu prăsila lor cu tot.
Tiranii mărunţi
Multe dintre relele pe care le trăim astăzi îşi au obârşia şi explicaţia în trecut, şi nu cred că e zadarnic să ne întoarcem cu gândul la vremea care le-a zămislit şi care îşi mai aruncă greaua umbră peste noi. Şi e bine să ia aminte cei care, lezaţi şi dezamăgiţi de multe din câte pătimesc şi neînţelegând cât de grea e primenirea unei lumi, evocă cu regret şi chiar cu nostalgie infernul vechilor rânduieli ca pe un paradis pierdut.
Am fost zeci de ani supuşi relei voi a unei puteri autoinstituite şi, totodată, minţiţi şi manipulaţi de ea, am fost otrăviţi. Iar drojdia acestei otrăvi mai operează şi azi. Doar că un scenariu istoric în care de o parte se află, nemiloasă, stăruitoare şi coruptivă, puterea care asupreşte, iar de cealaltă neputinţa mulţimii asuprite este un scenariu fals. De fapt, într-o lume stăpânită prin forţă şi guvernată de legi strâmbe, nerespectate nici măcar acelea, masa celor astfel stăpâniţi se constituie ea însăşi, pe trepte scăzătoare, într-o ierarhie de asupritori. Fiecare ins care are un rol cât de mic în sistem exercită, la nivelul său, o putere arbitrară şi abuzivă. După ce se isprăveşte marea tagmă a împuterniciţilor nemijlociţi ai statului totalitar, bine aşezaţi şi stipendiaţi de putere, începe imperiul celor care se erijează – toleraţi şi chiar încurajaţi de mai marii lor – în despoţi tot mai mărunţi, dar de nocivitate proporţional constantă. Până la ultimul fruncţionar de ghişeu, până la ultimul tejghetar. Rar să se afle manipulant al unui vehicul public sau al unui fişier de clinică, secretar, controlor, arhivar, vânzător sau paznic de ceva care să nu se poarte ca o fiinţă atotputernică pe peticul ei de putere. Şi nu numai ca să tragă, cum des se întâmplă, foloase, ci şi din pura plăcere de a-şi exercita, în deplină imunitate, samavolnicia. Beţia puterii nu-i îmbată doar pe satrapi. Până şi vânzătoarea care stropeşte trotuarul din faţa unei prăvălii se simte investită cu o autoritate instituţională şi te tratează ca atare. Toţi se socotesc, prin raportare la tine, care nu eşti nimic, instituţii, nimeni nu are datorii, ci numai drepturi, şi în primul rând dreptul de a abuza. Şi, prin urmare, îşi consideră serviciile nu ca pe nişte obligaţii, ci ca pe nişte favoruri acordate, după interes sau după toane, omului de rând. Într-un fel se răzbună aşa pe faptul că, la un eşalon mai sus, sunt şi ei trataţi deopotrivă. Dar, în relaţia cu tine, om neinstituţional, se comportă ca şi când s-ar situa în însăşi obârşia puterii, simţindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta. Sluga de stăpân rău este la fel de rea ca şi stăpânul, oricât de mici i-ar fi prerogativele. Şi îl simte de la o poştă pe cel care, măcar în clipa aceea, este lipsit de orice putere şi se află la cheremul lui: petiţionarul şi postulantul, clientul, pasagerul, locatarul, pietonul, pacientul, cetăţeanul şi, în genere, locuitorul. Lipsit de orice prestigiu şi de orice capacitate de a apela la vreo instanţă care să-i facă dreptate, el poate fi tratat oricum. Iar dacă se încumetă să-şi ceară dreptatea, se trezeşte el însuşi vinovat de ceva, eventual pedepsit pentru că a avut nesăbuinţa să conteste sacralitatea unui mărunt delegat al puterii, care se crede, şi îi este îngăduit să se creadă, un sacerdot al ei. Este oare om care să nu fi simţit cât de amară e această umilinţă?
Cinstea
Orice comunitate omenească este echilibrată, sănătoasă şi prosperă atunci când se află în ea o anume majoritate de oameni cinstiți. Tocmai de aceea e bine să ne amintim ce este cinstea. Cinstea este, printre virtuţi, una dintre cele mai complexe, pentru că în ea se adună şi se sintetizează, subordonându-i-se, multe alte virtuţi. Şi pentru că ea cuprinde o arie largă a sufletului, dând un sens întregului său, iar omului cinstit un loc înalt în ierarhia morală a omenirii, unul pe măsura celui pe care, în alte scări de valori, îl ocupă talentul, frumuseţea sau curajul. De îndată ce încerci să adânceşti conceptul de cinste, îţi dai seama că toate determinările lui se află într-o relaţie de esenţă cu adevărul şi cu dreptatea. Cinstea nu vizează ceea ce este profitabil, ci, de fiecare dată, ceea ce corespunde esenţei sale, indiferent de urmări. Astfel, omul cinstit nu minte, el nu introduce în realitate o ficţiune – spunând că a făcut ceea ce n-a făcut – şi nici nu tăinuieşte despre sine o realitate care, ştiută, l-ar putea vătăma. Iar când e vorba de alţii, nu le spune că sunt mai buni decât sunt, ca să-i măgulească, nici nu ascunde frauda sau abuzul: omul cinstit nu este complicele nimănui, indiferent ce preţ ar avea de plătit pentru asta. El nu minte nici de frică, nici ca să tragă foloase, nici măcar ca să fie interesant. Totodată, el nu spune despre nimeni ceva rău ca să-l defăimeze, nici nu răspândeşte informaţii necontrolate. Pe de altă parte, cinstea ne cere să nu ne arătăm drept ceea ce nu suntem, adică să nu fim făţarnici sau duplicitari, unul în taină şi altul făţiş, unul acasă şi altul în public, unul faţă de cei puternici şi altul faţă de cei slabi, deci să nu înfăţişăm despre noi o imagine falsă. E drept că lucrul acesta cere multă cunoaştere de sine, iar lumea e plină de impostori inconştienţi de impostura lor, pradă unei convenabile ignoranţe de sine, oameni care, fără să-şi dea seama, duc o existenţă imaginară, pentru că, tot inconştient, le este mai bine aşa. Iar dacă le spui adevărul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune că va face un anume lucru, pentru ca apoi să nu-l facă. Îşi ţine întotdeauna cuvântul. Dar mulţi, Doamne, cât de mulţi, nu şi-l ţin, şi nu neapărat dintr-un calcul rece, ci din uşurătate, din euforia de o clipă de a se arăta săritori şi generoşi. Ca să uite apoi. O specie gravă a nerespectării cuvântului dat este trădarea, care tot necinste este, pentru că afirmă solemn o fidelitate care, după aceea, în funcţie de vreun folos mai mare, este brutal dezminţită. Omul cinstit nu înşală pe nimeni, nu umblă cu tertipuri şi cu vicleşuguri, nu măsluieşte şi nu răstălmăceşte. Şi nici nu fură, în niciunul dintre nenumăratele feluri în care se fură în lume, de la cântar până la codru. El nu vrea să aibă decât ce este al lui şi a dobândit pe drept. Şi de aceea nu încalcă drepturile nimănui, dă fiecăruia ce este al său, îşi onorează până şi duşmanii pentru ce este de onorat la ei. Şi, cum fiecare are dreptul la o zonă inviolabilă, omul cinstit nu citeşte scrisorile care nu-i sunt adresate, nu ascultă pe la uşi şi nu iscodeşte. În sfârşit, el îşi face întotdeauna datoria, cu grijă şi până la capăt. Şi şi-o face nu numai pentru a nu înşela, respectându-şi o obligaţie şi o făgăduinţă, o face cu dăruire şi cu bucurie, ca pentru sine. Omul cinstit este întotdeauna un meşteşugar cinstit, de la dulgher până la cercetătorul adevărului. Din punct de vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei: multe pierzi datorită ei şi destul de puţine câştigi. De aici, nobleţea ei esenţială, în care intră, ca hotărâtor, meritul de a nu-ţi face un merit din cinstea ta, de a nu te bate cu pumnii în piept, de a nu căuta cinstire pentru că eşti cinstit şi nici vreo altă răsplată decât împăcarea cu tine însuţi şi pilda cea bună. Plicticos ca o predică, nu? În schimb, iată, dac-am înşira tot ce nu face şi nu este omul cinstit, am cădea peste portretul mincinosului, al măsluitorului, al iscoadei, al defăimătorului, al fariseului, al tâlharului şi al vânzătorului de frate. Şi le-am găsi vrednice de interes şi pline de culoare. Aşa suntem făcuţi, Dumnezeu să ne ierte.
Vrednicia
