Astăzi, la noi: Codrul Vlăsiei, nu doar al jafului, ci şi al defăimării. Ai zice că, prin abuz, această armă blestemată se toceşte. Însă e mai mult pe dos şi, până la urmă, toată lumea se trezeşte în noroi, compromiterea devine unanimă, într-o devălmăşie de oameni cinstiri şi de ticăloşi. Într-adevăr, dacă în iureşul acesta sunt daţi în vileag şi ticăloşi adevăraţi, netrebnici sadea, oameni care chiar au săvârşit ce se spune că au săvârşit, odată cu ei se scufundă, prihănită, şi cinstea. Iar cei răi îşi văd de drumul lor, fără să fi pierdut o onoare pe care n-o aveau.
Şi ai mai zice că există un mijloc lesnicios de a-i identifica pe calomniatori: defăimătorii de azi sunt lăudătorii de ieri, autorii de omagii şi de proslăviri, apologeţii, turiferarii. Cum mint acum de rău, minţeau atunci de bine despre cel atotputernic, linguşindu-l cu vorbe meşteşugite şi frumoase, ca să le fie bine lor. Însă duhul obştii nu-şi face socoteala asta.
Şi, în sfârşit, te-ai întreba: cum de-i rabdă pământul, însă pământul, săracul, rabdă orice. Iar când să te odihneşti în el, pe mormântul tău huzureşte pălămida calomniei.
Intoleranța
Întreaga realitate cosmică este guvernată de un principiu de diferenţiere şi de diversificare. Dintr-un număr fundamental de elemente constante, universul năzuieşte mereu să producă combinaţii din ce în ce mai distincte în complexitatea lor, din ce în ce mai specifice, până la unicitatea irepetabilă a individului. Iar fiecare entitate tinde să-şi menţină specificitatea şi să se afirme pe sine ca atare. Ceea ce, în chip inerent, duce la tensiuni şi conflicte, benefice până la un punct şi chiar principiu dinamic al oricărei realităţi. Numai că în cazul realităţii omeneşti există primejdia unei patologii a diversităţii. Iar numele ei este intoleranţa. Fiecare entitate distinctă, tinzând, cum am spus, să dăinuie ca atare, poate fi înclinată ca, în loc să coexiste cu altele, rămânând ea însăşi sau chiar îmbogăţindu-se din celelalte, să urmărească tăgăduirea dreptului la existenţă a Celuilalt, resimţit nu doar ca străin, ci chiar ca duşman, numai pentru că este altfel. Şi atunci, în locul sănătoasei concurenţe în direcţia aceluiaşi ţel şi în locul unei fireşti coexistenţe şi conlucrări, se instituie multimilenarul război al tuturor împotriva tuturor, bellum omnium contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea caracteristică a omenirii în stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care putem lua cunoştinţă consultând istoria omenirii din străvechime până la ultima ştire din ziarul de azi. Să ne gândim la ura ucigaşă dintre rase şi ginţi, dintre clase şi crezuri, la tot ce ne-a însângerat trecutul şi ne însângerează prezentul, la războaiele „sfinte” şi la persecuţiile religioase, cu fundamentalisme-le, cu măcelurile şi cu rugurile lor, la atâtea uri de rasă care au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor şi cu infernul camerelor de gazare, la prigoanele de clasă, cu gulagurile lor şi cu exterminările în masă, la atâtea şi atâtea genocide care mai bântuie planeta şi astăzi. Iar cele mai sinistre dintre ele sunt mai recente decât tot ce au scris despre toleranţă Montaigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant şi destui alţii, până la Declaraţia drepturilor omului, urmată nemijlocit de ororile ghilotinei.
Pentru aceia dintre noi care consideră că toleranța este o înaltă valoare morală, e bine să spunem răspicat că toleranţa nu înseamnă nepăsare condescendentă faţă de părerea sau de fapta altora, răbdate aşa, într-o doară, ca fiind lipsite de importanţă. Şi nu înseamnă, pe de altă parte, iresponsabilitatea de a-i ierta pe cei vinovaţi în faţa dreptăţii şi a legii. Ea înseamnă, în lumina adevărului evident, că nimeni nu îşi poate aroga proprietatea întregului adevăr şi a întregului bine. Ea înseamnă înţelegere, îngăduinţă şi respect faţă de cel care se deosebeşte de tine, faţă de credinţele, de tradiţiile şi de limba lui, faţă de drepturile şi de îndreptăţirile lui. Înseamnă nu dorinţa de a exclude, ci de a însuma, nu de a ştirbi ceva din întregul lumii, ci de a lăsa să sporească umanul după legea cosmică a diversităţii. Şi mai este bine să amintim că, întru afirmarea crezului, se cade să foloseşti mijloace de convingere întemeiate pe fapte verificate şi pe argumente raţionale, nu pe constrângere, calomnie sau violenţă. Spune Caragiale – greu tolerat de unii, sub cuvânt că ne-ar fi hulit neamul: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul nu-i mai inteligent sau mai prost. Unul e mai aşa, altul mai altminterea, dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace”. Pentru că, dincolo de toate diversităţile, suntem cuprinşi într-o singură umanitate şi, ca oameni, avem aceleaşi drepturi, indiferent de cadrul instituţional în care rase, neamuri şi clase distincte au fost aduse de istorie să locuiască laolaltă, şi putem trăi împreună fără vrajbe zadarnice, făcând lumea mai bogată şi mai frumoasă prin însăşi frumuseţea şi bogăţia diversităţii. Iar când se ivesc interese potrivnice, hotărască legile drepte şi cu dreptate puse în faptă.
Blândeţea
Politeţea sau cuviinţa ţine de respectul a priori acordat semenilor noştri şi omului în general, ca fiinţă ipotetic respectabilă, şi este compatibilă cu o răceală a sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor. În orice comunitate politeţea se statorniceşte în virtutea unui cod nescris, a cărui nerespectare duce, într-o lume cu vechi tradiţii de politeţe, la excluderea din anumite spaţii sociale. Dar codul nu rămâne doar exterior, ceva de respectat de teama unei marginalizări. El se interiorizează cu vremea şi devine comportament firesc, liber de orice constrângere, spontan şi fără alternativă.
Blândeţea este altceva: ea ţine de puterea noastră de iubire (în sensul de agápe sau caritas) şi este una din manifestările ei, cum spune desluşit Sfântul Pavel. Am putea crede că este o însuşire înnăscută şi desigur sunt oameni înzestraţi de fire cu mai multă blândeţe decât alţii. Dar blândeţea se poate şi cultiva, există înspre ea căi pe care, dacă vrei, le poţi străbate sau poţi fi ajutat să le străbaţi. Trebuie însă din capul locului să ne ferim de o greşită înţelegere: blândeţea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranţa vinovată sau cu nepăsarea. Numai că rigoarea morală e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu încruntarea justiţiară. De fapt, blândeţea este înclinarea, firească la unii, dobândită la alţii, de a evita violenţa. Atât cât este posibil şi legitim. Dar nu ajunge atât: e nevoie de o undă de căldură, de un anume fel de a privi şi de a zâmbi, de cunoaşterea acelui limbaj care este doar al blândeţii, acela care îţi permite şi să dojeneşti cu blândeţe. Şi mai este nevoie de ceva esenţial, care ţine de buna înţelegere a lucrurilor omeneşti: nu toţi suntem la fel şi există o categorie de particularităţi ale fiecărui individ care nu au a cădea sub incidenţa nici unei cenzuri sau interdicţii, cu atât mai puţin sub aceea a unui alt ins care trăieşte cu amăgirea că numai particularităţile lui sunt licite şi tolerabile, ba chiar că ele fac legea unei convieţuiri. Omul blând este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranţă decât pentru oamenii închişi în sinele lor, exclusivişti şi autoritari. Pentru omul blând chiar unele mici scăderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai puţin copilăreşti, unele deprinderi pot deştepta nu violenţa reprobativă şi represivă, ci o indulgenţă şi o înţelegere asociate cu duioşie şi cu umor, cu sentimentul slăbiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blândeţe de ochii divini. În Evanghelia după Matei (5,5), a treia fericire sună astfel: „Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul”, nu spre folosul lor, ca stăpânitori, ci ca trimişi ai Domnului, ca legislatori ai păcii şi ai îndurării, aşa cum spune scrisoarea lui Iacob (3, 17–18): „Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei ce aduc pace în lume”, imediat după ce arată că „înţelepciunea care vine din înalt este întâi de toate curată, apoi iubitoare de pace, blândă, lesne de înduplecat, plină de milă şi de roade bune, fără părtinire şi fără făţărnicie”. Da, blândeţea adevărată nu e un simulacru, nu este mieroşenie şi zâmbet calp, şi autorul Primei Scrisori a lui Petru (3,4) ştia bine aceasta: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară, ci aceea ascunsă în adâncul inimii omului, în incoruptibilitatea blândeţii şi liniştii duhului său”. Să nu se creadă că duhul zavistiei lipsea din comunităţile creştine primitive. Altfel de ce ar scrie Sfântul Pavel celor din Efes (4,1–2) sau, mai degrabă, tuturor bisericilor din Asia Mică, ca un fel de enciclică, redactată în timp ce era întemniţat la Roma, prin 61–63: „Vă sfătuiesc… să vă purtaţi… cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii cu dragoste… să nu apună soarele peste mânia voastră.” Probabil că era vorba de o concordie precară, instabilă, ca multe altele. Ca multe dintre cele pe care le trăim noi, fiecare în cercul nostru strâmt, unde ne petrecem vieţile. Iar oamenii, când se asociază, ţin seamă de două-trei criterii, cel mult, dar arareori prevăd câtă bună înţelegere va dăinui între ei. Apar cu vremea (şi nu mă gândesc numai la familii) diferenţe de temperament, de habitudini, de idei, de stil. Diferenţe care devin diferende, dacă nu mai rău. Unele sunt ireconciliabile şi urmează despărţirea. Unele, tot ireconciliabile, nu sunt urmate de nici o despărţire, dar nici de voinţa de a depăşi cumva chiar ceea ce pare iremediabil, de dragul păcii, de dragul a ceea ce mai rămâne între noi, oricât de vulnerabil. O bună analiză raţională a stărilor de lucruri, un sever examen de conştiinţă, o încercare de a înţelege pe dinăuntru pe celălalt sau pe ceilalţi, resemnarea la ceea ce suntem cu toţii, nici unul desăvârşit, un dram de îngăduinţă şi de iertare, multă delicateţe, putere de a alege din toate împrejurările şi din toţi oamenii partea cea bună, care întotdeauna există, respectarea şi încurajarea oricărei dorinţe de îndreptare, desistarea de la tendinţa de a face din bunul tău plac legea tuturor şi, de ce nu, compromisul inteligent şi generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de predispoziţia de a nu recurge la violenţă: este nevoie de blândeţe. Este deci nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, cum spuneam, dar putând fi şi cultivată, dobândită ca disciplină interioară, sub puterea meditaţiei la cele omeneşti, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel că se cunosc cazuri de oameni care au devenit blânzi din neblânzi ce erau. Ceva a coborât asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mântuitor care a coborât asupra lor este blândeţea faţă de cei slabi şi neapăraţi şi neştiutori. Nu e vorba numai de milă, ci de îndurare delicată şi tandră. A fi rău cu copiii neştiutori şi care vin spre tine cu încredere, a fi grosolan cu bătrânii năpădiţi de neputinţe, cu cei slabi de minte, cu cei speriaţi, cu umilii şi umiliţii pământului rătăciţi în Babilon, a răspunde vorbei gentile şi zâmbetului cu încruntare şi întrebării sfioase cu sudalmă, a înghionti pe cel istovit să meargă mai departe, a lovi cu cizma pe cel căzut, toate acestea şi altele ca acestea câte se petrec la antipodul blândeţii ne învaţă mai bine decât orice ce este blândeţea. Şi dacă o echivalăm cu dragostea de care vorbeşte Sfântul Pavel, trebuie să repetăm după el: „iar acum rămân credinţa, speranţa, dragostea, acestea trei: dar, dintre toate, cea mai mare e dragostea” (1 Corinteni, 13, 13). Contrariul ei l-am văzut operând în lume – şi mirosea a infern. Infernul nu ca loc de pedeapsă: infernul ca virtualitate perpetuă a naturii omeneşti.
Din păcate, cazurile cele mai frecvente de relaţii între oameni, fie în sfera privată, fie în cea publică, se desfăşoară sub semnul irascibilităţii şi al violentei. Nu mă refer la conflicte grave şi nimicitoare, la extreme brutalităţi, la bellurn omnium contra omnes. Mă refer la violența măruntă şi cronică, la câte vorbe grele sau muşcătoare schimbăm între noi, insulte, injurii, calomnii, imprecaţii, blesteme. Pentru pricini mărunte, şi care în cele mai multe cazuri revin în fiecare zi, umplând cu zgomotul lor zadarnic şi strident anii şi vieţile noastre. Dumnezeule mare, cât de mult şi cât de prosteşte ne putem certa şi tot certa, şi pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, şi tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpăţânare. Dar nu vreau să merg prea departe cu astfel de gânduri: sunt la îndemâna oricui. Şi, fireşte, degeaba.
M-aş întoarce cu mai multă plăcere, chiar cu bucurie, la o pildă de blândeţe, aceea a împăratului Marcus Aurelius (161–180), care a avut parte de vremuri grele, care a petrecut mulţi ani ai vieţii sale pe front, în condiţii aspre. Voi înşira câteva dintre gândurile lui, dar nu înainte de a-l asigura pe cititor că Marcus, fiind timp de douăzeci de ani autocrator al lumii, nu s-a purtat niciodată altfel decât gândea că e bine şi spunea că e bine. Credea, greşind, că blândeţea este irezistibilă, dar cu acest prilej ne aminteşte în ce măsură adevărata blândeţe izvorăşte din adânc, nu este niciodată o poză, o mască, un zâmbet mieros şi fals. Vorbele ei sunt delicate, fără ostentaţie de indulgenţă, fără grosolane aluzii personale, fără ironii ascunse, sunt rostite cu tandreţe, şi nu cu amărăciune, cu tact şi fără a vorbi de sus, cu un ton magistral (XI, 8). Împăratul disertează aici despre un caz extrem de blândeţe, acela când cineva a greşit sau ne-a greşit cu ceva şi faţă de care reacţia obişnuită este mânia şi efectele ei. Iar în această privinţă merge destul de departe: dată fiind existenţa necesară în univers a tuturor claselor de oameni ticăloşi („Este posibil ca în univers să nu existe oameni neruşinaţi? Nu, nu este cu putinţă”, IX, 42), trage concluzia că acest lucru trebuie să-ţi inspire, ca un antidot, blândeţe faţă de un neruşinat sau altul cu care se întâmplă să ai de a face. Dar şi în asemenea cazuri e prudent, îşi face scrupule. „Dacă a greşit, acolo e răul; dar poate n-a greşit” (IX, 38). Pare o predicaţie abstractă, dar textul are nuanţe şi subtilităţi care dovedesc o rafinată conştiinţă morală: „Dacă se află în greşeală, arată-i cu blândeţe întrucât a greşit; iar dacă nu reuşeşte, socoteşte-te pe tine vinovat; sau nici măcar pe tine” (X,4). Ştia însă bine că blândeţea nu este o îngăduinţă vinovată şi nici o formă de slăbiciune: i-a asociat întotdeauna seriozitatea, fermitatea, spiritul de adevăr şi de dreptate (III,12; VI,47). Dimpotrivă, socotea că slăbiciunea rezidă tocmai în a deroga de la blândeţe, în a te lăsa cuprins de mânie sau chiar a te da, din teamă, bătut (XI,9).
Am insistat, poate excesiv, asupra cazului lui Marcus tocmai pentru că la el se vede, din toate mărturiile, că la bunătatea şi blândeţea lui înnăscute se adaugă o autodisciplină întemeiată pe principii şi pe exemple. Dar trebuie să ne ferim de o lectură naivă a Meditaţiilor sale sau, cum le-am mai putea spune, Gânduri către sine însuşi: împăratului nu i-a fost întotdeauna uşor. Un cititor atent, mai ales al originalului grec, cu toate nuanţele sale, simte asta nu arareori. Altfel de ce ar fi scris Marcus sfâşietorul text din IX,3: „Dacă este ceva care să te tragă înapoi şi să te reţină în viaţa aceasta, ar fi să poţi trăi cu cei care au aceleaşi credinţe ca tine. Dar vezi şi tu că lucrurile nu stau aşa, ce grea şi lungă povară este reaua îmbinare a vieţilor. Şi îţi vine să spui: «Vino mai repede, moarte, ca nu cumva până şi eu să uit de mine»”. Şi moartea a venit la timp, nu ca să-l împiedice de a mai fi el însuşi, ci ca să-l elibereze. Dacă un singur om, într-o singură împrejurare a vieţii, ar găsi în el, în amintirea împăratului Marcus, resurse de adevărată şi adâncă blândeţe, cele scrise mai sus nu vor fi fost cu totul zadarnice.
Răbdarea
Există virtuţi mai strălucite decât răbdarea, şi totuşi voi susţine aici că ea trebuie numărată printre cele mai înalte. Şi ştiu şi de ce n-a dobândit rang de nobleţe: pentru că ea nu încununează frunţile marilor protagonişti ai istoriei, ale căpeteniilor şi ale eroilor, de ea au avut nevoie cei ce-au trebuit să rabde, să îndure istoria, asupriţii şi obidiţii ei. Răbdarea este o virtute pasivă, ea este de fapt forma pasivă a curajului, rezistenţa în timp la răul din lume. Dar, aşa cum este, răbdarea poate fi temeiul unei biruinţe. Pentru că „a răbda” nu înseamnă simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau duşmănos fiinţei tale, a te supune fără să crâcneşti unei voinţe din afara ta. Înseamnă să ai tăria de a îndura, dârzenia de a rămâne întreg, stăpân pe tine, nealterat şi neînfrânt. Să rabzi şi să taci cum tace şi rabdă pământul, dar nu la nesfârşit. Răbdarea implică un termen final şi totodată speranţa că vei ajunge acolo: gândul că trebuie să aştepţi doar până vine ceasul cel bun, ceasul când răul va trece de la sine, istovit sau îndepărtat de alte puteri ale lumii, de alte împrejurări ale ei. Sau când tu însuţi îţi vei fi strâns destule puteri, şi destulă obidă, pentru a izbuti să scapi de ceea ce destul ai răbdat. Ziua când poţi să spui: „Am răbdat îndeajuns.” Este ceasul când vei fi biruit şi greaua încercare a răbdării, şi răul pe care l-ai avut de îndurat. Răbdând, trebuie să ştii cât să rabzi: o răbdare infinită e sinonimă cu negarea de sine6.
Dar mai există un fel de răbdare. Aşa cum pentru fiecare faptă există un moment prielnic, un bun prilej pentru izbândă (ceea ce grecii numeau kairós), tot aşa procesele care se desfăşoară în lume au nevoie de un timp anume, de durata firească a împlinirii lor. Şi nu e vorba numai de procesele naturale, de coacerea holdelor şi de pârguirea poamelor, de înălţarea pădurilor, de cele pe care răbdarea ţărănească le ştie şi le adastă. E vorba şi de răstimpul necesar ducerii la bun sfârşit a proiectelor şi a înfăptuirilor noastre, creşterea copiilor, înălţarea lăcaşurilor, dobândirea învăţăturii, urcarea în ranguri, surparea celor răi, străbaterea vechilor mări. Sunt acestea şi altele ca ele lucruri care cer timp îndelungat şi în care uneori progresul nu e mai vădit decât mişcarea acelor unui ceasornic. Răbdarea de a le face bine şi până la capăt cere de la noi o bună cunoaştere a proceselor în cauză, capacitatea de a calcula pe termen lung, încredere în îndepărtata izbândă, discernământul de a nu confunda încetineala cu starea pe loc, mersul cu pas liniştit şi ferm către un soroc nici timpuriu şi nici zăbavnic. Răbdare are cine ştie să aştepte. Însă nu doar aşa, în pustiu, ci ştiind ce anume şi în ce fel şi când. Altfel răbdarea rămâne o simplă însoţire a trecerii timpului vid. Este răbdarea zadarnică şi i se mai spune răbdare prostească.
Nimic nu pune mai bine în lumină virtutea răbdării decât o privire asupra contrariului ei: nerăbdarea. Când nerăbdarea împinge la faptă, ea devine păgubitoare: precipită şi forţează lucrurile, le face în pripă şi de mântuială, într-un ritm nepotrivit naturii lor sau înainte de vreme, se cheltuieşte febril în clipă. Omul răbdător are un suflet adânc şi puternic, cel lipsit de răbdare este superficial şi fără forţă interioară. Când n-are încotro şi e silit să aştepte să vină ceasul, să-i vină rândul, să-i vină ştirea, este cuprins de o nervozitate sterilă, de o trepidaţie interioară care îl macină, îi lungeşte timpul psihologic şi îl epuizează în zadar. Dar sunt şi împrejurări în care el devine o pacoste pentru alţii. Conversaţia şi în genere comunicarea cu asemenea oameni e aproape imposibilă, nu suportă să aştepte să-ţi isprăveşti vorba, ţi-o taie, te întrerup tot timpul, abia ascultându-te, ei întreabă, ei răspund. Dar nu numai cu spusa ta nu au răbdare, ci şi cu tot ce faci, cu tot ce face altul decât ei. Totul li se pare prea încet, nu dintr-o grabă legitimă, ci din pură impacienţă. Oamenii aceştia par a trăi mereu în iminența unei catastrofe. Şi se consumă inutil, chinuindu-i şi pe alţii.
Răbdarea se dobândeşte în timp. În timpul trecerii veacurilor şi a generaţiilor, cu ritmul lor netulburat, cum o dobândesc ţăranii, care sunt în stare să aştepte oricât, pentru că au aşteptat mereu, din tată-n fiu. Sau în timpul unei vieţi, învăţând să aştepţi vremea. Dovadă extrema nerăbdare a copiilor, care vor să obţină pe loc tot ce doresc, ca într-un basm. La ei e lucru firesc, dar la omul zilelor noastre, la omul modern cum se zice, nerăbdarea a luat proporţii aproape patologice, de parcă ar fi un copil întârziat. Mult bine ne-ar face să ne dezmeticim din nerăbdare. De ce atâta grabă? Există o mişcare în lume pentru protejarea mediului natural. Ar trebui să ne gândim şi la una care să protejeze timpul de funesta noastră pripă şi precipitare. Timpul viu are legile lui, cine le încalcă strică buna rânduială a lumii şi se înstrăinează pe sine de ea.
Încrederea
O vreme a stăpânit printre oameni doar forţa, iar legea era bunul plac al celui mai tare. Apoi au apărut, în cele mai felurite forme, instanţa de arbitraj între părţile aflate în litigiu, cineva care să împartă dreptatea şi o seamă de reguli ale dreptăţii care au devenit, în trecerea vremii, legi. Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii. Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea. Iar până la mai larga şi ipotetica ei răspândire, ar fi de dorit ca încrederea să-şi pună pecetea pe relaţiile dintre grupuri fie cât de mici de oameni. Într-adevăr, dincolo de criteriile de număr şi de cantitate, binele din lume se hrăneşte dintr-un soi de exemplaritate inefabilă. Şi intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălţări pe scara demnităţii umane şi totodată înlesnirii şi purificării legăturilor pragmatice dintre noi.
Cum să o definim? Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-voinţă şi buna-credinţă a semenului său şi de a nu se îndoi de manifestarea lor constantă. În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredinţa avutul sau pe copiii tăi, de a-i da o misiune importantă şi dificilă, de a-l face depozitarul unui secret important. Iar cel investit cu încredere este propriul său garant, prin simplă angajare verbală sau nici măcar atât. Sunt oameni al căror trecut este în întregimea lui o garanţie şi al căror devotament, adesea dovedit sau dovedit măcar într-o împrejurare excepţională, este mai presus de orice îndoială. Sunt oamenii pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate. Pe de altă parte există oameni pe care îi câştigă însăşi încrederea pe care le-o arăţi. De unde, invers, reflecţia lui La Rochefoucauld: „Neîncrederea noastră îndreptăţeşte înşelătoria celuilalt.”
Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine, cât şi pentru că cel înşelat în încrederea lui îşi poate pierde, în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere. Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este aşa de felul său, adesea pentru că se ştie pe sine însuşi capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporţionat de mărunt. Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci şi de bucuria încrederii şi de nobleţea ei. De aici gândul radical al aceluiaşi La Rochefoucauld că „este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înşelat de ei”. Şi nu numai în prietenii tăi. Omul înzestrat cu nobleţea inimii îşi acordă încrederea a priori, până la proba contrară. Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta, ca şi cu banii tăi. După cum meschin este şi omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenţii şi în buna-credinţa a nimănui şi se întreabă, în faţa unui act generos şi dezinteresat: „Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine?” Toată lumea îl înşală, toată lumea îl minte, toţi sunt nişte prefăcuţi. Evident, încrederea conţine, în principiu, o doză de risc, riscul de a-ţi plasa greşit încrederea câtă vreme există făţărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuţii în vederea unui folos pe care nu l-ai dobândi altfel. Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care ştia atât de multe despre partea nevăzută, şi neagră, a albelor noastre virtuţi, ne vom aminti cu ajutorul său că la un puţini oameni „sinceritatea nu este decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalţi”. Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câştiga, prin înşelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspiră pe drept cuvânt încredere şi sunt hotărâţi să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite şi, trădând pe cei care au avut încredere în ei, se trădează totodată pe ei înşişi. Pe ei şi principiul moral.
Şi apoi nu e vorba aici numai de moralitate şi de principiul ei. Înşelarea încrederii noastre răneşte în noi ceva în acelaşi timp foarte adânc şi foarte delicat. Ea doare de fiecare dată ca o iubire trădată şi adeseori ne pasă mai puţin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât de pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag, şi nu invers. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveţiene. Nici măcar pe un slujitor al nostru de încredere nu îl avem la inimă doar pentru cinstea sau devotamentul lui faţă de noi, ci pentru că, în întregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este.
Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituţiilor actuale, devenite inutile, ar dispărea. Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere. Mai sigur sunt de faptul că, dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, păstrându-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi. Şi, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.
Dezamăgirea
E curios cât de puţină atenţie s-a dat, în instanţă teoretică, acestei stări a sufletului. Şi totuşi dezamăgirile sunt ceva aproape curent, sunt pline de dezamăgiri vieţile noastre.
Dezamăgirea este înşelarea încrederii sau speranţei. În contextul dezamăgirii, încrederea şi speranţa pe care le-am investit în cineva sau în ceva se dovedesc amăgiri, iluzii, păreri şi aşteptări deşarte. Iar în locul lor rămâne nu doar regretul că ceva nu s-a împlinit, ci şi că ne-am putut amăgi sau lăsa amăgiţi.
Nu toate dezamăgirile sunt de acelaşi fel. Sunt unele legitime: în momentul când ne-am investit încrederea şi speranţa, toate aparenţele erau în favoarea noastră, între aşteptare şi viitoarea ei împlinire nu părea să existe nici o disproporţie, eram cu totul îndreptăţiţi la un grad mare de certitudine. Ca să survină dezamăgirea nu sunt de conceput decât trei cauze: 1. Mistificarea: datele oferite speranţei noastre erau false, dar ni se prezentau, convingător, ca adevărate; 2. Realitatea în care ne-am investit speranţa, pozitivă la data aceea, s-a alterat pe parcurs; 3. Ceva din ansamblul realităţii s-a schimbat radical, s-a petrecut ceva imprevizibil, o răsturnare de situaţii, o traumă, o catastrofă. În nici una dintre aceste trei situaţii posibile nu se poate reproşa nimic investiţiei noastre de încredere trecute, pe care viitorul a dezminţit-o. Nici măcar în prima, pentru că există în lume mistificări perfecte, aparenţe cuceritoare. Tăria Sfântului Antoniu nu este aceea de a fi rezistat celor mai ispititoare aparenţe, ci celor mai verosimile dintre ele.
Dar de unele dintre dezamăgirile noastre nu suntem vinovaţi decât noi înşine. În unele cazuri, pentru că am suprainvestit speranţă, am supraapreciat abuziv o realitate, am supralicitat-o, orbiţi de intensitatea propriei noastre dorinţe. De fapt, nu orbiţi, ci pradă unui miraj, ca acela suscitat de setea extremă. Astfel, sunt cuprinşi de dezamăgire toţi cei care judecă după un singur criteriu sau după aparenţe, fără să ţină seama de complexitatea realităţii. O bună parte din dezamăgirea din lume provine din nechibzuinţă, pripă sau superficialitate. Tot aşa păţesc constructorii de himere, toţi cei care aspiră la ceva ticluit din materia propriilor lor dorinţe şi visări. Şi la care vor să ajungă fără efort, ca într-un vis fericit. Într-adevăr, adesea dăm numele de dezamăgire propriei noastre neputinţe de a ne strădui să împlinim ceva. De aici vine răul şi de aici, în asemenea cazuri, o dezamăgire nejustificată. Şi nu vine din prea des invocata disproporţie inerentă dintre orice aspiraţii şi orice realizare. Omul sănătos la suflet ştie să se bucure de orice împlinire a sa, nu o măsoară, decepţionat, cu nemăsura viselor sale.
Una dintre cele mai dureroase dezamăgiri, dezamăgirea de sine, este totodată şi cea mai ilegitimă. Un om este dator, înainte de a se avânta în proiecte şi aspiraţii, să-şi cunoască bine înzestrările şi aptitudinile, să ştie la ce e bun, cât îl ţin puterile, în ce exactă măsură poate fi acceptat de ceilalţi: să înveţe rapid din primele eşecuri şi să nu se lase amăgit de primele succese amăgitoare. Să nu fie închipuit, adică să nu-şi închipuie că este ceea ce nici nu este, nici nu poate cândva fi. Şi să se accepte cu seninătate şi cu detaşare, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, dar nu resemnându-se, pasiv, ci făcând ce îi stă în putinţă să scoată cât mai mult din ceea ce este cu adevărat. Să fie om la locul său, o calitate puţin glorioasă şi puţin admirată, dar în realitate vrednică de tot respectul.
Oamenii nu se deosebesc numai după cum ajung să fie dezamăgiţi, ci şi după cum reacţionează la dezamăgire. De obicei cel mai rău reacţionează cei a căror dezamăgire nu este îndreptăţită sau li se poate imputa. Cei mai mulţi veleitari ai speranţei se grăbesc să devină dezabuzaţi, oameni care şi-au generalizat, cronicizat şi conceptualizat, fără mare efort de analiză, primele decepţii şi care se complac, nevolnici, în această ieftină filosofie.
În schimb, omul deplin, cel înzestrat cu dârzenie morală şi judecată cumpănită şi cu putere de viaţă, nu se lasă amăgit de dezamăgire şi nu lasă ca dezamăgirea lui pentru un lucru sau altul să se transforme în deznădejde. Dezamăgirea nu are cum să nu-i stârnească regrete, cu atât mai vii, cu cât dezamăgirea a fost mai mare; regrete, mâhnire şi, când a fost cu deliberare mistificat, indignare şi chiar dreaptă mânie. Dar dezamăgirea, oricare ar fi cauzele ei, trebuie depăşită. Eventual, asimilându-i învăţătura, se cade să trecem mai departe, chiar cu riscul de a ne mai întâlni cu ea în alte împrejurări şi cu alte determinări. Păstrând credinţa că, atunci când ai învăţat să judeci, să rişti şi să lupţi, viaţa poate fi un loc în care nu tot ceea ce atârnă de voinţa noastră duce la dezamăgire.
Suferinţa zadarnică
O parte din câte avem de îndurat ne vine de la puterile neomeneşti: cataclisme, boli, însăşi moartea. Cât le-am zăgăzui, ne copleşesc şi ne bântuie. Puterile acestea din afara noastră şi mai tari decât noi sunt totodată fatale şi inocente. Ele apar ca rele numai înăuntrul suferinţei omeneşti şi nu avem a ne plânge de ele în faţa nici unei instanţe. Trebuie să le răbdăm şi să le depăşim, trecând mai departe, dincolo de suferinţă şi de moarte. Însă alte suferinţe, unele sălbatice, ni le aducem unii altora. O mare parte a istoriei este aceea a unor răfuieli prădalnice şi sângeroase şi a unor crâncene prigoane şi împilări, care au adus mai multă suferinţă decât poate gândul să cuprindă. Am fost o clipă tentat să fac un catalog al crimelor istorice, însă repede mi-am dat seama că a le califica drept zadarnice înseamnă a opera cu o altă realitate şi cu o altă definiţie a omenescului. Aşa cum suntem, o parte constitutivă din natura noastră este rea şi fără partea aceasta am fi o altă specie, utopică. Desigur, nu suntem doar răi, suntem fiinţe amestecate şi ambigue, cu o cumpănă ciudată în noi între bine şi rău, între cruzime şi îndurare, între ce suntem şi ce am putea fi. Astfel că mă voi mărgini să vorbesc despre acele suferinţe pe care singuri ni le facem, de care ne-am putea lipsi şi care, privite în adâncul lor, par cu adevărat zadarnice. Se nasc din idei greşite sau din simplă ignoranţă, din năzuinţe deşarte, din spaime iluzorii, adesea dintr-o pragmatică defectuoasă.
Iată, pătrunde în noi, din slaba noastră judecată, câte o idee care ne stăpâneşte, cenzurându-ne pornirile cele mai fireşti. Ne supunem de bunăvoie şi adesea obsesional unor precepte zănatece, zămislite din cine ştie ce interese mercantile ale altora sau rătăciri ale propriei noastre minţi, iar zilele noastre se umplu de oprelişti şi de remuşcări. Pot fi reţete igienice sau dietetice, medicale sau menajere, dar pot fi, la alt nivel, anumite credinţe, maniacalităţile chinuitoare ale superstiţiilor sau imperativele unei religiozităţi rău gândite sau rău asimilate, cu care singuri ne asuprim şi ne înnegurăm. Este un păcat faţă de Domnul să ni-l închipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, încruntat şi cârcotaş, cerându-ne să ne supunem neclintit unor forme fără noimă şi unor prohibiţii nefireşti. Unde să-i fie iubirea, blândeţea şi îndurarea?
Pe de altă parte, câtă suferinţă în noi şi în alţii când ne lăsăm sufletul năpădit de buruienişul unor pasiuni inferioare şi pernicioase! Câte vieţi nu-şi mai găsesc odihna pradă unor gelozii mistuitoare şi fără temei, unor josnice invidii, unor susceptibilităţi neverosimile! Cui slujeşte să ai un suflet veşnic neîncrezător, să alegi doar răul din orice, să trăieşti în zavistie şi ură? Şi câţi oameni nu şi-au irosit puterile lor adevărate de dragul unor ambiţii pentru care nu erau făcuţi? Şi apoi cât chin în jurul celor care cred că voinţa lor este lege şi că dreptate pot avea numai ei şi care, în numele acestei amăgiri, îi asupresc, îi umilesc şi îi ţin vinovaţi pe toţi ceilalţi. Sau în jurul câte unei îndărătnicii obtuze care se dă drept dârzenie şi consecvenţă. Şi ce să mai spunem de mizeriile pe care, în numele chibzuinţei, le produce meschinăria, zgârcenia sordidă care ne face mai săraci decât suntem şi mult mai urâţi. Şi mai există o meteahnă dezastruoasă, care ţine de proasta rânduială a vieţii, de neatenţie, de neglijenţă şi de delăsare şi duce la neajunsuri atât de uşor evitabile. Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive şi incapabile să înveţe din experienţă, a căror viaţă este un lung supliciu, pentru ei şi pentru cei din jur. Ei sunt adevăraţii protagonişti şi martiri ai suferinţei zadarnice.
Nu e păcat de toate acestea şi, în lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiţi? Triste zădărnicii care ne macină vieţile şi ne răpesc bucuria de a trăi. Nu numai mintea, ci şi sufletul se poate cultiva, când ai înclinare către cultura sufletului, şi mai ales când te gândeşti, măcar din când în când, că poate greşeşti, că poate se află sub cer lucruri la care filosofia ta nu visează, că poate ar fi bine să te schimbi, să ieşi din inerţia şi din cercul orb al sinelui. Prea multe sunt suferinţele care nu depind de noi ca să nu merite să încercăm să le alungăm pe cele, atât de zadarnice, care îşi au obârşia în greşita aşezare a sufletului nostru.
Văicăreala
Teofrast, discipolul lui Aristotel şi succesorul lui la conducerea şcolii (secolul IV), îşi începea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefăcutul, Pisălogul, Trufaşul, Clevetitorul etc.) cu câte o definiţie concisă. Ca să procedez la fel, voi spune că văicăreala este înclinarea unor oameni de a se plânge mai mult şi mai des decât ar fi cazul de ceea ce li se întâmplă. Sau, mai pe scurt: văicăreala este expresia unei disproporţii între suferinţă şi protest. Ea nu trebuie confundată cu propensiunea de a vedea răul în toate, şi numai răul, care este o hipertrofie a spiritului critic. Cârtitorul sau cusurgiul se instituie în instanţă de judecare a realului, îşi dă aere de competenţă şi de obiectivitate, dă sentinţe şi împarte pedepse în numele criteriilor sale, pe care le socoteşte infailibile. El îşi arogă o misiune, deci un rol activ. În schimb, văicăreţul nu este decât o biată fiinţă oropsită care pătimeşte şi se vaită, şi se tot vaită, de ce şi câte are de îndurat. Fireşte, nimeni nu spune că trebuie să trăieşti răbdând şi tăcând. Şi nici că, atunci când e vorba de suferinţe reale, a te plânge de ele n-ar fi o uşurare necesară. Uneori e tare bine să-ţi spui năduful şi să te mai răcoreşti. Doar că trebuie să existe o proporţie rezonabilă şi un adresant adecvat, de preferinţă însuşi autorul răului incriminat sau cineva care poate să-l îndrepte. Văicăreţul se tânguie însă fără istov la cine stă să-l asculte sau n-are încotro. Şi, dacă n-are auditor, se jeluieşte singur şi umblă prin casă suspinând din greu. Dar care să fie, de fapt, obiectul recriminărilor sale? Dacă te uiţi mai atent, constaţi că este ceva foarte cuprinzător, viaţa, soarta; iar faptele invocate sunt doar exemplificări mereu la îndemână ale unui martiriu permanent. Văicăreţului îi este întotdeauna prea cald sau prea frig şi, în genere, nimic nu vine spre el în cuvenita măsură, doar în carenţă sau în exces. Mai mult, simpla îndeplinire a îndatoririlor care îi revin în chip normal este resimţită de el ca o corvoadă şi ca un supliciu. Şi, fiind pasiv, aşteaptă mereu ca alţii să se ostenească în locul lui, ba chiar, dacă aceia nu se grăbesc să o facă, le caută vină şi se simte nedreptăţit. Astfel că scânceşte sau bombăne mereu, când nu ţipă ca din gură de şarpe, căinându-se şi afurisindu-şi zilele. Totul îi este prea greu sau prea a silă, nu neapărat pentru că ar fi slab de puteri sau leneş, ci pentru că nu ştie să-şi accepte viaţa. Şi ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atât mai mult cu cât acest fel de om nu are destulă imaginaţie ca să-şi reprezinte ce înseamnă adevărata suferinţă şi nici destul spirit de observaţie, sau interes pentru alţii, ca să-şi compare soarta cu a lor. Şi nici destulă conştiinţă de sine ca să-şi dea seama că multe din câte le are cu adevărat de pătimit nu vin din altceva decât din nepriceperea lui de a trăi. Văicăreţul este un foarte trist „caracter”: viaţa i se pare o caznă, iar pe cei din preajma lui îi disperă cu jelania lui neîncetată.
Se va zice că e vorba de cazuri răzleţe şi de oameni nu tocmai normali. Dar nu e aşa. E plină lumea de văicăreţi şi de tânguirile lor. Iar cei care, având sentimentul proporţiilor, disciplină interioară şi cuvenita decenţă, depăşesc tăcând sau chiar zâmbind inconveniente şi disconforturi minore, trec neobservaţi sau par bizari, nişte rătăciţi în lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate în suplicii.
Curajul
