Homo valachicus
Există atâtea definiţii ale civilizaţiei, încât o cercetare a lor aici nu i-ar fi cititorului de nici un folos. Intuiţia comună ajunge. Şi mă voi mărgini la necazurile noastre, încredinţat de faptul că, pe măsură ce ne vom cunoaşte mai bine, lepădându-ne de orice trufie, vom mai putea îndrepta câte ceva. Nu e oare mai bine ca, în loc să ne conferim blazoane iluzorii, să învăţăm mai bine ce suntem cu adevărat? Nu există vindecare decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înţelegere şi cu dragoste, şi nu fără zâmbet. La noi lucrurile nu se îndreaptă când cineva îşi arogă rolul de a biciui, scrâşnind, moravurile, de undeva de sus, din transcendenţa unei conştiinţe presupuse fără greş. E bine să ne judecăm, cu dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de cinstită şi lucidă cântărire de sine va da cu vremea roadă în imanenta conştiinţei obşteşti.
În materie de civilizaţie nu stăm prea bine, de ce să ne minţim? Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită, închiderea țării față de lume, şubrezirea instituţiei familiale, nivelul scăzut de trai şi de luminare, absența unei conştiințe clare a relaţiei dintre individ şi stat, dăinuirea unor vechi năravuri şi mentalităţi. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este că stăm prost. Nici nu ştii de unde să începi. Uite, dacă tot ne lăudăm că de la Râm ne tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre prestigiile civilizaţiei romane au fost şoselele, podurile, viaductele, făcute să ajungă pretutindeni şi să dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume: şosele deficitare şi restul făcut din hârtoape, praf şi noroi. Căile ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite şi prădate, peste măsură de murdare, de întunecate şi, iarna, de reci, ca la vreme de război. Rulează aşa, la nesfârşit, sălbăticite şi uitate. La fel cu instituţiile publice, în care paragina şi ponosirea se iau la întrecere cu reaua organizare, care pare de-a dreptul duşmănoasă: cozi grele şi haotice, un mare zbucium zadarnic, alergături bezmetice şi fără noimă, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii şi erori. Şi, dacă tot vorbim de instituţii, să nu uităm de una socotită drept indicele de civilizaţie al unei comunităţi: cabinele publice cu destinaţie sanitară. Câte dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsă, ca bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate scârnei, duhorii şi muştei? Poate şi de aici, dar nu numai, faptul uluitor că poţi adesea vedea bărbaţi, uneori cu o înfăţişare respectabilă, uşurându-se în plină zi de udul lor lângă vreun stâlp sau gard, în văzul copiilor de şcoală.
Pentru că e departe de a fi vorba, în ţară la noi, numai de incuria şi de stupiditatea instituţională. Nici omul nostru, ca ins, nu se lasă mai prejos. În mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor: sunt ale nimănui. Le strică şi le devastează fără mustrare de cuget, din nepăsare, din nepricepere, uneori din simplu vandalism. E drept că pe unele le privilegiază: nu le strică, ar fi păcat, doar şi le însușește. Nu de alta, dar îi sunt de trebuinţă şi nu costă nimic. Ştiu locuri circulate unde rişti să cazi din zece în zece metri în câte o groapă, ca într-o capcană săpată de vrăjmaş: capacele grele, de metal, de pe gurile de control ale instalaţiei urbane de apă au fost, până la unul, furate. Dar ce nu se fură? Şi tot ale nimănui îi par a fi omului nostru, dragul de el, spaţiile publice, străzi, pieţe, spaţii verzi, incinte, faleze, terase. Le consideră drept nişte maidane care pot fi murdărite oricât şi cu orice, de la mucuri de ţigară până la dejecţii. Un loc predilect de azvârlire şi acumulare a resturilor de orice fel este cel din imediata apropiere a locurilor destinate tocmai pentru asta. Povestesc unii, veniţi de prin Germania, cum e acolo. Sunt uluiţi de ce minuni de curăţenie se pot vedea la nemţi. Văzuţi cu ochiul nostru, nemţii par chiar niţel maniaci. Îţi vine să te descalţi pe trotuar şi, de la o vreme, ţi se face frică, tu având năravul tău şi acolo nefiind de glumit. Şi te întorci, răsuflând uşurat, la ale tale, unde ţi-e drag să trăieşti, pentru că multe alte înlesniri mai afli şi te simţi la largul tău.
Omul acestor locuri are o relaţie specială cu norma (lege, regulă, prescripţie), o relaţie confuză care îi vine din două direcţii corelative: 1. considerarea statului nu ca instanţă de reglementare şi de mediere, ci ca una represivă şi spoliatoare (lucru nu fără întemeiere istorică) şi 2. un sentiment excesiv al interesului personal imediat, din care omul nostru nu e dispus să sacrifice nimic în vederea unei reglementări publice şi echitabile a intereselor individuale. Orice circuit prea lung de la profitul imediat până la cel mijlocit de lege ne depăşeşte imaginaţia, răbdarea şi capacitatea de încredere. Dar chiar reglementările mai mărunte, care nu cer cine ştie ce pătrundere, sunt considerate neavenite şi încălcate cu seninătate: parcă ţi-e mai drag să fumezi acolo unde scrie „fumatul oprit”, să treci strada pe oriunde, să parchezi unde îţi vine bine, să intri pe unde se iese. Dacă de oprelişti nu-ţi pasă, îndrumările le ignori din principiu, preferi să te descurci de-a oarba, să baţi la prima uşă care îţi iese în cale, să încerci cinci ghişee sau cinci compartimente de tren, dacă nu zece vagoane, până să-l nimereşti pe cel bun, întrebând bezmetic în dreapta şi-n stânga, deranjând o mulţime de lume, irosind energia şi timpul orişicui. Preferăm un cadru mai lax, cu aproximaţii, toleranţe şi derogări, cu mici ajustări şi zăbave, cu alternative mai mult sau mai puţin ilicite. O ordine negociabilă. Orice rigoare ne strânge ca o încălţăminte prea mică, orice îngrădire prea intransigentă ne sufocă, de parcă am fi claustrofobi; chiar simpla îndrumare ni se pare o privaţiune de libertate. Pe cât de puţin îi pasă acestui popor de libertatea mare, politică, socială, civică, pe atât de mult ţine la micile libertăţi ale unei anarhii tolerante şi joviale. Punctualitatea noastră lasă de dorit, iar omul punctual ni se pare maniac şi ridicol. Cozile noastre, nu puţine, la mărfuri sau ghişee sunt haotice şi litigioase, ca şi felul cum ne purtăm în vehiculele publice, unde aglomeraţiile (care ar putea foarte bine lipsi) generează animozităţi primejdioase. Într-adevăr, la greu, de sub tembelismul nostru lăsător izbucnesc violenţa şi brutalitatea şi atunci se poate vedea cât de repede spiritul patriarhal de origine rurală, bonomia şi levantinismul pot degenera în barbarie. Totuşi stadiul cel mai uşor de atins la noi este acela pe care nu chiar degeaba îl vom fi numind ţigănie. Individualismul obtuz care dictează atâtea dintre comportamentele noastre are drept principală manifestare lipsa de respect pentru ceilalţi, pentru semenii noştri, deci cei care sunt ca şi noi şi ar avea în principiu aceleaşi prerogative, dar care au un cusur, acela că sunt alţii. Nu vorbesc acum nici despre bădărănie, nici despre relaţii conflictuale, ci despre simpla şi profunda nepăsare faţă de ceilalţi: faţă de timpul, de locul şi de liniştea lor, de dreptul lor de a exista în sine, nu ca simple instrumente ale comodităţii năuce a altcuiva. Tu, ca trecător, trebuie, aidoma unui automat cu fise şi fără să ţi se înregistreze nu zic serviciul adus, ci simpla existenţă, să dai ora exactă, foc la ţigară, indicaţii rutiere, să spui cât costă cutare lucru (al cărui preţ e afişat), de unde l-ai luat, când va mai fi de găsit, uneori să suporţi confidenţe sau văicăreli. Mulţumiri? Rolul tău odată încheiat, tu te resorbi în nefiinţă. Eşti considerat ca existând numai dacă, lezat, protestezi. Dar atunci statutul tău este acela al unei fiinţe supărăcioase, supărătoare şi, în ultimă analiză, de prisos. Aerul românesc răsună de glasuri răstite care îţi spun cu arţag: „Da’ nerăbdător mai eşti, domnule!11, „Ho, bre, că nu dau turcii!”, „Dacă nu-ţi place, ia-ţi maşină mică!”, „Ce ai, omule, că doar nu te-am omorât!”, „Ce atâtea comentarii!”, „Hai, moşule, mişcă-te că te caută moartea pe-acasă!” În general, se constată că eşti prea sensibil, prea pretenţios, prea nervos. Iar când te întorci acasă, afli de la vecinul tău cât de nemărginite sunt drepturile unui locatar: „Acasă la mine fac ce vreau”, inclusiv zgomote infernale, duhori, inundaţii, incendii, scandaluri şi păruieli. Dar n-ai voie să te plângi, pentru că e în ograda lui şi acolo se crede nu numai stăpân, ci şi singur pe lume. Iar cu sine, cu buna lui voie şi cu păcatele lui, homo valachicus este extrem de tolerant. Mai puţin cu ale altora, iar atunci doar în virtutea unui pact nescris de complicitate generalizată. „Lasă-mă să te las” este o expresie în care reciprocitatea îngăduinţei în rău se îmbină cu nepăsarea şi, iertat să-mi fie, cu nesimţirea. În destule privinţe civilizaţia românească aduce încă bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este dragă şi aşa. Numai că dragostea bună înseamnă şi voinţă de îndreptare, iar voinţa aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi şi s-o facem să opereze. N-aş şti să spun nici cum, nici când.
Falsa conştiinţă
9
Este tot atât de uşor să te înşeli pe tine însuţi fără să-ţi dai seama, pe cât este de greu să-i înşeli pe alţii fără ca ei să observe.
La Rochefoucauld, Maxime (1678), nr. 115
O anume diferenţă între ceea ce crede fiecare dintre noi despre sine şi ceea ce este cu adevărat, aşa cum îl ştie pe deplin numai Dumnezeu, este inerentă umanului, şi nu despre un asemenea lucru va fi vorba aici, ci doar despre formele excesive, nu arareori aproape patologice, pe care le ia falsa conştiinţă de sine. Şi, deşi excesive şi aproape patologice, ele sunt mai răspândite decât ne-am aştepta.
Termenul de „falsă conştiinţă” nu este pe deplin grăitor. Nu este vorba numai de faptul că cineva îşi ignoră adevărata fiinţă şi fire sau că se crede pur şi simplu altfel decât este. Ea este în primul rând cultivarea unei credinţe despre sine cu mult superioară realităţii, este o imagine exaltată a unei excelente absente. Omul normal, ale cărui corecţii de imagine sunt mai mult sau mai puţin rezonabile, având un sine echilibrat, poate exista liniştit cu propria sa imagine. Dar cel afectat de o falsă conştiinţă nu este în stare de astfel de lucru. Şi nu atât pentru că nu s-ar putea până la urmă împăca cu sinele lui adevărat, este loc sub soare pentru noi toţi şi cineva acolo sus ne iubeşte pe toţi, ci pentru că vrea să creadă despre el că este cineva înzestrat cu mari calităţi omeneşti, de obicei cele pe care le are cel mai puţin, dar la care aspiră cel mai mult. Asemenea om confundă propria sa realitate cu un deziderat himeric cu privire la şinele lui. Dar operaţiunea aceasta de substituire nu se face conştient, ci este un construct al inconştientului care are, în fiecare caz, o istorie individuală a lui, chiar dacă, abstrăgând caractere comune, putem construi o tipologie. Iar odată acest neadevăr instalat în cineva, el este asumat ca adevăr, cu credinţă, cu iubire, cu mândrie şi cu durere. Incapacitatea de autoanaliză corectă duce astfel la o alienare de realitate analogă cu cea din unele psihoze. Lucru uşor de înţeles dacă admitem că orice falsă conştiinţă se constituie, progresiv, pe o rea conştiinţă de sine refulată. Unii sucombă sentimentului că sunt nimica şi nimeni, că tot ce fac şi ar putea să facă le trădează nimicnicia. Alţii se împacă cu ei înşişi, aşa cum sunt. Alţii îşi fabrică, în bezna şi singurătatea sinelui, o conştiinţă falsă şi trăiesc aşa, ca într-o nebunie ambulatorie, când mai benignă, când mai damnată. Şi mai periculoasă decât orice falsificare deliberată şi decât orice ipocrizie.
Falsa conştiinţă ne obligă, fără să ne dăm seama, să jucăm un rol, mai mult, să înscenăm o dramă pentru acest rol şi să o populăm cu crezuri şi cu lupte false, cu apoteoze şi cu dezastre fictive. Cred că mulţi dintre noi au văzut sau au avut în preajma lor asemenea inşi jucându-şi tristul rol pe scena lumii. Unii sunt atât de naivi, atât de transparenţi şi atât de evident ridicoli, încât nu pot inspira decât o ironie indulgentă şi aproape tandră. Alţii însă pot fi de-a dreptul siniştri. Şi sunt numeroşi, au diferite apucături, dar reductibile la un tip fundamental.
Omul de felul acesta se crede şi vrea să fie crezut tocmai ceea ce nu este, şi anume un om nobil în sfera etică şi afectivă, luminat în ordinea cognitivă şi puternic în cea volitivă. Fiind un simplu veleitar utopic, vrea să apară nici mai mult, nici mai puţin decât ca paradigma excelenţei umane. Iar această imagine falsă despre sine o afirmă şi o exibă cu patos, trăind-o mai ales atunci când o propune altora sau se gândeşte pe sine între alţii şi mai presus de alţii. Mai mult, trăind şi făptuind printre oameni de rând, afirmarea sa de sine ia forma unei lupte şi a unei misiuni, susţinute de un crez care nu e de fapt decât un scenariu pentru a-şi transforma reaua lui aşezare în lume şi faţă de lume într-o idealitate al cărei erou se simte şi se crede a fi. Pe de altă parte, în precipitarea lui de a scăpa de propria sa imagine reală, el o proiectează, în chip inconştient şi malign, asupra altuia sau a altora şi se poate frecvent asista la scene în care acest om, în fond bolnav, îi acuză pe cei din jur de propriile sale scăderi, aberaţii şi grele păcate; şi invers, el săvârşeşte în mod curent ceea ce atât de violent şi de zgomotos blamează la alţii. Şi de aceea tipul acesta de om, a cărui viaţă, astfel, se situează nu numai pe fals, ci şi pe nedreptate, este dăunător celor din preajma lui. Nociv, pentru că falsa imagine pe care o are despre sine se izbeşte în chip inevitabil de rigorile realului, de verificările lui constante şi neiertătoare, de insucces. Omul normal ştie să-şi analizeze insuccesul şi să vadă partea lui de eroare sau de vină, dar acest mic paranoic, nu: el nu este de vină niciodată şi nu greşeşte niciodată, de vină sunt întotdeauna ceilalţi, cei care nu i-au dat ascultare, nu l-au luat drept cârmuitor, l-au tratat fără deferenţa cuvenită, nu l-au înţeles. De aici corelativul oricărei manii şi iluzii de grandoare, mania şi iluzia persecuţiei. Omul acesta, care este o minciună întrupată, sfârşeşte aproape totdeauna prin a se considera un nedreptăţit şi chiar un martir, persecutat de semenii lui obtuzi şi ingraţi, eventual invidioşi. Prigonit de „oameni”. Şi iată că, la răul pe care omul înzestrat cu o falsă conştiinţă îl face prin incapacitatea, incompetenţa şi veleitarismul său, se adaugă, virulentă, şi setea lui de răzbunare, care este dublă: una, inconştientă, faţă de cei mai buni decât el; şi alta, de suprafaţă, asumată conştient şi agresiv, faţă de cei care nu l-au recunoscut ca atare. Şi devine periculos: reclamagiu fără odihnă, calomniator neruşinat, procesoman. Şi uneori patosul lui este atât de mare şi de persuasiv, încât se găsesc oameni care să-l creadă, să-l sprijine, uneori chiar să-l promoveze, până îşi rupe din nou gâtul şi o ia de la început cu lamentaţiile şi cu vindictele. Omul nostru e, în felul lui, de neînvins. Iar falsa lui conştiinţă este mai nocivă decât minciuna deliberată, decât ipocrizia sau decât o calculată calomnie.
Nu este de crezut că o astfel de amăgire este etanşă la o cât de vagă trezire la adevărata conştiinţă. Dar omul acesta, în fond atât de corupt, ştie să treacă peste asta. Ba mai grav: abia atunci devine extrem de periculos. Şi foarte sigur de sine, cel mai ţanţoş de slava lui de tinichea. Astfel continuă să circule slobod prin lume, concepând proiecte pe care le dă drept aproape gata realizate şi nefăcând absolut nimic. Crezându-se generos şi fiind de fapt meschin, crezându-se plin de resurse şi nefiind bun de nimic, predestinat tuturor ratărilor, crezându-se delicat şi virtuos şi fiind de fapt atât de grosolan şi plin de grele păcate, auster când e lacom, paşnic când e litigios şi agresiv, o autoritate în orice materie când el abia dacă are rudimentele vreunui domeniu. Clamează cu sfruntare adevărul său iluzoriu, confundând adesea sinceritatea cu simpla grosolănie şi reacţionând isteric la cea mai mică încercare nu zic de a-l deconspira, ci de a considera că într-o privinţă destul de mică ar fi greşit sau nu s-ar fi purtat cum se cuvine. Şi trăieşte aşa mai departe, mai sigur de sine decât ţi-ar veni să crezi, gestionându-şi (uneori cu bune rezultate parţiale) eşecul fundamental de a nu fi ce visează a fi.
Vorba fără de rost
Dacă au de povestit ceva, se simt neapărat obligaţi s-o ia de la Facerea lumii şi zăbovesc atât de îndelung asupra unor împrejurări frivole, încât sunt pe nesimţite atraşi către alte subiecte, printre care ţopăie ca nişte păsărele din creangă în creangă şi uneori, tocmai în miezul relatării lor, o iau atât de tare razna de la ce voiau să spună, încât trebuie să le aducă cineva aminte.
J.B. Gent, Heroick Education (1657)
E plină lumea de rumoarea vorbelor deşarte. Le auzi pretutindeni, nestăvilite şi de nestăvilit, umplând cu pleava lor cuprinsul zilelor noastre. Nu toate sunt de acelaşi fel, adică nu toate au aceeaşi motivaţie psihologică, şi, ca atare, se poate încerca o clasificare a lor.
Iată, întâi de toate, pălăvrăgeala, pruritul verbal, rostirea de verzi şi uscate, de vrute şi nevrute, proferarea inepuizabilă de vorbe fără şir, fără cap şi fără coadă, fără noimă şi fără miez, doar de dragul de a vorbi. Pălăvrăgeala nu reclamă un ascultător atent, ajunge să fie cineva de faţă care să nu pară cu totul absent sau ostil. Nu arareori palavragiii îşi povestesc întâmplările lor, mai vechi sau mai noi, nu pentru că ar prezenta cel mai mic interes pentru indiferent cine, ci aşa, dintr-o expansivitate şi extravertire fără ţărm, nepăsătoare de timpul sau de treburile tale de ascultător fără voie. Când se întâlnesc doi palavragii, lucrurile se pot petrece în două feluri: ori unul părăseşte terenul, socotindu-l pe celălalt un insuportabil palavragiu, şi pleacă să caute un auditoriu mai potrivit, ori vorbesc amândoi deodată, fără să-şi dea unul altuia cea mai mică atenţie, nici măcar aceea de a se lua la întrecere. Se mai observă şi faptul că, la cea mai mică încercare de a-l întrerupe, palavragiul spune: „Daţi-mi voie” sau „îmi permiteţi” sau „Un moment”, după caz, şi fără să fi aşteptat sau primit vreo îngăduinţă, continuă nestingherit, oricât. Dialog între surzi, cum se spune, şi sunt într-adevăr surzi la tot ce vine din afara lor. Ar trebui ca cineva să-i silească să-l asculte pe Marcus împărat, omul acela de o extremă delicateţe: „Obişnuieşte-te să asculţi cu atenţie ce are altul să-ţi spună şi, atât cât îţi stă în putinţă, caută să pătrunzi dinăuntru gândul lui” (VI, 53). Şi, după funcţia lui, împăratul avea nu puţină lume de ascultat.
Palavragiul nu este de azi, de ieri. Are vechime şi ilustrare istorică. Ce poate omul auzi astăzi, stând pe o bancă în vreun parc, auzea şi Teofrast acum douăzeci şi patru de veacuri, la Atena: „Aşezându-se alături de un necunoscut, începe prin a face elogiul soţiei sale; povesteşte apoi ce-a visat azi-noapte şi ce-a mâncat la prânz, în amănunt; după care, din vorbă în vorbă, declară că oamenii de astăzi sunt cu mult mai prejos decât cei de demult; că s-a scumpit grâul, că oraşul e năpădit de străini, că, începând din aprilie, după Marile Dionisii, marea devine din nou navigabilă; că n-ar strica să plouă niţel, pentru recolte, şi că el personal îşi va semăna pământul la anul; că se trăieşte tot mai greu şi că, la Misterele din Eleusis, lumânarea cea mai mare a închinat-o Damippos; apoi te informează câte coloane are Odeonul lui Pericle şi în ce lună a anului cade fiecare dintre marile sărbători; apoi continuă, declarând: «Ieri am luat un vomitiv» şi întrebând «Astăzi ce zi să fie oare?». Dacă îl rabzi, nu mai scapi de el niciodată.”
Relatările sau naraţiunile mai dezvoltate suferă la nu puţini vorbitori de o încărcătură ucigaşă: faptele şi acţiunile pier înecate în prisosul catastrofal al vorbelor. Şi nu numai vorbe parazitare, ticuri verbale, stereotipii, ci un puhoi dezarticulat de precizări inutile, de intercalări irelevante, de menţionări ale unor circumstanţe adiacente şi nesemnificative, de referinţe obscure, eventual de abundente repetiţii.
De aceleaşi neajunsuri, sporite cu altele, cum ar fi tropii retorici, poate să sufere şi discursul oratoric care, în formele lui paroxistice, devine discurs vid, beţie de cuvinte, expresie fie a neantului, fie a haosului mental al vorbitorului, care, în această ipostază, nu mai este un simplu palavragiu amorf, ci mimează o intenţionalitate precisă, idei şi sentimente elevate, convingeri năvalnice şi sonore, preamăriri şi anateme. Dar în spatele vorbelor nu se află nimic. Sau, mai exact, vacuitatea retorică are un conţinut: acela făcut din interese impure, care este interesul oricărei demagogii.
Pe lângă redundanţa narativă şi vacuitatea retorică trebuie să mai consemnez aici şi un anume stil, foarte răspândit, al conversaţiei dintre două sau ceva mai multe persoane. Acest stil se caracterizează prin câteva lucruri care dau, la audiţie, un efect dezastruos, uneori infernal: neatenţia reciprocă, frecventa tăiere a vorbei sau vorbirile în paralel (ca într-un duo, trio sau quattuor de disonanţe şi de incongruenţe pasionate), repetitivitatea în gol (în absenta atenţiei conlocutorului şi chiar fără ca vorbitorul să ţină minte că a mai spus acelaşi lucru sau de câte ori l-a mai spus) şi, aproape fără excepţie, tonul ridicat, fiecare încercând să-l acopere pe celălalt prin mai marea sonoritate a glasului. Dacă la sfârşitul unor astfel de logomahii cineva ar face următorul calcul: cât de multe vorbe s-au rostit şi ce puţine sensuri au rezultat, disproporţia ar fi catastrofală. Mai bine zis ar fi incomensurabilă. Tot trăind, ascultând şi pătimind, începi să-ţi dai seama, prin comparaţii, că stilul conversaţiilor este un indice sigur al gradului de civilizaţie dintr-o comunitate dată. Iar dacă, după aceea, eşti osândit să trăieşti într-o hărmălaie suburbană sau meridională trebuie să te ţii bine.
Cu atât mai mult cu cât, pe lângă conversaţia anarhică, mai sunt destule alte specii de vorbă fără rost.
Iată repetitivitatea câte unui vorbitor care, vrând ceva de la tine şi incapabil să-ţi aprecieze gradul de atenţie, îţi face aceeaşi rugăminte de multe ori la rând, ca un mecanism dereglat, iar la despărţire, ignorându-ţi toate promisiunile şi uitându-şi toate stăruinţele, te mai roagă încă o dată acelaşi lucru cu aerul că o face prima oară. Se va spune că aici nu este în joc nevoia de a vorbi mult, ci caracterul imperativ al nevoii formulate abuziv. Şi e adevărat, dar şi aici funcţionează ignorarea acurateţii de înregistrare a receptorului, confundarea lui cu un tip de receptor analog cu emiţătorul.
Tot o apreciere latentă asupra capacităţilor, de data asta intelectuale, ale ascultătorului se manifestă şi în extrem de răspânditul abuz de informaţii rutiere. Dacă faci imprudenţa să întrebi un asemenea furnizor de informaţii, nu mai isprăveşte. Iar discursul lui, când îşi atinge perfecţiunea, poate conţine două serii de date zadarnice, de tip diferit: a) indicarea unor repere intermediare inutile, de vreme ce simpla urmare a unei direcţii ţi le scoate în cale şi b) indicarea unor repere identificabile numai dacă eşti tot atât de familiarizat cu acel parcurs ca şi cel care te îndrumă: „O iei după colţul unde a fost odată benzinăria”, „Treci de casele cuscrului Dumitru”, „Mergi înainte până la al doilea, nu, la al treilea şir de salcâmi” etc. Şi omul nostru, jubilând de propria lui gratuită bunăvoinţă, te copleşeşte îndelung cu o geografie menită să-ţi rămână enigmatică fără istoria ei aferentă.
Dar acestea sunt doar cazuri particulare şi benigne ale unei tendinţe generale, care poate lua însă şi alte forme, şi mai goale de sens şi de rost. Un caz specific şi destul de frecvent este al celui care, pentru a-ţi capta şi reţine atenţia, îţi anunţă o relatare senzaţională. Tema lui este de obicei ce i s-a întâmplat în ziua respectivă şi, ca să-ţi menţină viu interesul, recurge la o anumită mimică sugestivă şi mai ales la un anumit ton promiţător de senzaţii tari, precum şi la sintagme de tipul „Stai să vezi ce mi s-a întâmplat!”, „Şi atunci, ce să vezi?!”, „Ei bine, cu cine crezi că m-am întâlnit?”. Şi astfel, tratează anodinul ca senzaţional, te ţine cu sufletul la gură ca să afli că s-a întâlnit cu Nelu de la registratură care se ducea să-şi cumpere un corn sau cu cumnată-sa, care, să vezi şi să nu crezi, îşi cumpărase un batic. Totul presărat cu suspansuri neonorate, care, şi ele, îşi mai pierd din suflu până la deznodământul palpitantei aventuri, pe care îl aştepţi cu respiraţia tăiată; întoarcerea acasă, luarea mesei, un film la televizor, „dar nu era grozav”; urmează un colaps total, dacă nu cumva flecarului îi sare în ajutor vreo amintire mai îndepărtată, la fel de trepidantă, povestită cu aceeaşi tehnică şi cu aceeaşi însufleţire şi oferită ca un dar de preţ ascultătorului paralizat.
Toate acestea au totuşi coerenţa lor. Dar proliferează printre noi şi vorbăria incoerentă. Incoerenţa vrednică de luat în seamă se poate realiza pe două căi (când nu este, ca în cele mai multe cazuri, mixtă): deschiderea succesivă şi frecventă de paranteze care nu se mai închid niciodată şi/sau divagaţia asociativă, care constă în a o lua razna fie plecând de la o vagă asociere de idei, fie pur şi simplu de la un cuvânt oarecare, putând funcţiona ca declanşator al unei serii total distincte. Este de notat, în subsidiar, că acest tip de vorbitori realizează o performanţă rară: aceea de a-şi pune singuri piedică, de a-şi tăia singuri vorba.
Se va spune că toate acestea nu ţin de patologia desfăşurării discursului şi că trebuie examinate în altă instanţă. Dar nu e aşa: prioritară este nevoia de a vorbi cu orice preţ, iar noțiunea-cheie este aceea de vacuitate a conţinutului.) De aici, din dorinţa de a comunica cu orice preţ când nu ai ce sau de a spune ceva interesant când nu ai nimic interesant de spus, toate disfuncţiile enumerate mai sus şi poate şi altele. Fără a mai pune la socoteală faptul că cei care practică vorbăria, vorbitorii intemperanţi, sunt oameni la care conexiunile logice sunt deficitare. Este tocmai ceea ce le permite acest tip de discurs.
Tot mult şi fără rost vorbesc şi cei care caută să-şi compenseze prin verbalizare un anumit disconfort psihic, cei pe care ceea ce (tocmai) s-a întâmplat sau se petrece acum îi contrariază.
Prima categorie este a celor care debitează, uneori repetându-se, regrete zadarnice. Aceştia pot vorbi la nesfârşit potrivit schemei „Ce bine ar fi fost să fi fost altfel decât a fost”. Neputând să se împace cu ceea ce s-a petrecut, ei se căznesc parcă să schimbe cu ajutorul vorbelor irevocabilul trecut. Regretând hotărârile luate şi rezultatele lor, oamenii aceştia se înverşunează să elaboreze, în pustiu, alte scenarii decât cele care s-au desfăşurat, să calculeze cu cât mai fericite urmări ar fi avut alt demers decât cel practicat în realitate, ce minunat ar fi prezentul dacă l-am înzestra cu alt trecut, ce fericiţi am fi dacă ceva s-ar fi petrecut ceva mai devreme sau ceva mai târziu sau nu s-ar fi petrecut niciodată. Şi nu, scopul acestor vorbitori nu este să tragă vreo învăţătură în vederea unei activităţi viitoare: ei vorbesc doar aşa, parcă vrând să descânte trecutul şi pentru că nu pot şi nu ştiu să tacă, să tragă încheierile necesare şi să meargă mai departe mai bogaţi cu o experienţă, cât de regretabilă ar fi.
Alţii nu pot să suporte neajunsurile prezentului fără să le verbalizeze intensiv. La copii lucrul este normal, la adulţi apare ca o formă de incontinenţă. Poţi auzi oameni în stare să spună de zeci de ori în şir că le e cald sau frig, că îi doare ceva, ca şi când astfel ar exorciza răul; cu rezultate evident nule. Ba chiar, lăsându-se stăpâniţi de acel disconfort şi neputându-se stăpâni să nu-l enunţe mecanic şi stereotip, îşi agravează starea, concentrându-se obsesiv asupra ei şi amplificând-o, dându-i o prezenţă tot mai opresivă.
*
Cine rabdă greu asemenea excese are de suferit. În ceasurile mai grele visează sihăstrii şi legăminte de tăcere sau traiul printre popoarele mai tăcute ale Nordului. La fel se întâmplă şi cu cei cărora tot ce este mai mult decât „da” sau „nu” li se pare deşertăciune. Se află aici o anume lipsă de caritate: dincolo de zădărnicia şi de abundenţa vidă a cuvintelor, se află adesea spaima de tăcere, spaima de singurătate, spaima de viaţă. Vorba fără de rost are, fireşte, rostul ei. Ceea ce nu te poate împiedica să nu preţuieşti concizia ca pe una dintre cele mai rare eleganţe ale spiritului şi să însetezi după ea.
Cuvântul dat
A-ţi da cuvântul – sau, cum se spunea odinioară, a-ţi da cuvântul de onoare – revine la a te angaja ferm că vei face un lucru anume până la un termen anume. Cuvântul dat este ca iscălitura în josul unui contract. Atâta că într-un contract se stipulează că neîndeplinirea lui atrage după sine o anume penalizare, în timp ce încălcarea cuvântului dat, care consfinţeşte o convenţie pur verbală, nu. Cel care nu se ţine de cuvânt într-o chestiune cât de cât mai importantă nu poate fi nici măcar acţionat în justiţie, pentru că nu se poate invoca împotriva lui nici un document doveditor. Numai că impunitatea omului care nu-şi respectă cuvântul dat este iluzorie: după o vreme pierde însuşi temeiul convenţiei verbale, care este încrederea. Cuvântul unui om discreditat nu mai are trecere şi, lucru chiar mai grav, cel lezat, mai ales dacă este neîncrezător din fire, tinde să generalizeze şi să nu mai aibă încredere în nimeni. De aici, infinita complicare şi îngreunare a relaţiilor dintre oameni.
Se poate face o tipologie a oamenilor fără cuvânt. În chip surprinzător, categoria cea mai numeroasă nu este aceea a celor care îşi dau cuvântul cu intenţia deliberată de a nu şi-l ţine, deci de a-şi înşela partenerul. Cei mai mulţi oameni fără cuvânt sunt mai degrabă uşuratici decât frauduloşi. Făgăduiesc cu uşurinţă, uneori chiar nesolicitaţi, oferindu-şi plăcerea de a se arăta săritori sau generoşi fără ca, mai apoi, să-şi dea vreo osteneală în acest sens; se iau cu altele, nu le mai pasă, uită. Iar conştiinţa lor nu împovărează cu nici o remuşcare, respectul lor de sine nu iese ştirbit cu nimic, iar disponibilitatea de a recidiva a acestor iluzioniști ai făgăduinţei rămâne şi ea proaspătă şi întreagă. Unii, dojeniţi, chiar se scandalizează, uitând cu desăvârşire clipa de euforie a promisiunii şi neluând în seamă prejudiciul adus prin înşelarea unei aşteptări. Şi, în genere, rolul lor de încurcă-lume. Şi nu doar atât, uneori violează relaţii mai delicate, se angajează, cu o fervoare subită şi efemeră, în prietenii de care uită la câteva minute după ce şi-au fluturat batista pe un peron, la câteva zile după ce au promis că vor scrie, că vor da un semn, că le pasă de tine cât de puţin. Sunt oameni superficiali şi cu atât mai periculoşi, cu cât nu doar par, dar chiar sunt de bună-credinţă. Pentru o clipă.
Un caz frecvent de nerespectare a cuvântului dat este nepunctualitatea. Pare un păcat minor, dar nu este; mai ales în comunităţile de azi, când timpul este drămuit, coordonarea trebuie să fie fără cusur, iar incapacitatea cuiva de a se coordona în timp cu alţii poate produce uneori neajunsuri severe. Şi, chiar fără asta, a lăsa pe cineva să bată îndelung trotuarul, pe soare sau pe ploaie, sub privirile trecătorilor sau ale localnicilor, făcându-l ori suspect, ori ridicol, este semnul unei grave lipse de respect. Şi mai poate fi şi semnul unui arhaism comportamental, al unei incapacităţi de integrare într-o comunitate evoluată de tip urban. La țară stările de lucruri nu cer cine ştie ce eforturi cronometrice. După cum locul de întâlnire nu trebuie neapărat să fie un punct precis („la luncă”, „pe după grădini”, „mai în vale”), tot aşa momentul întâlnirii se poate situa într-o durată mai largă: „pe sară”, „pe la chindie”, „la întorsul vitelor”. Şi, în sistemul acesta de referinţă mai lax, nimeni nu este păgubit şi totul se petrece după cuviinţă. Mutându-l în spaţiul altor rigori şi al altor stringenţe, el este nu numai arhaic, ci şi păgubitor. Iar cine s-a lăsat amăgit o viaţă crezând zadarnic în punctualitatea unei serii considerabile de contemporani ai săi (dintre care unii n-au mai venit deloc, fără să dea mai apoi vreo explicaţie sau a invoca vreo scuză) nu are nostalgii patriarhale. Şi nici nu-şi poate imita amăgitorii, pentru că actul etic este, prin definiţie, nonpragmatic şi exemplar.
Printre indicii gradului de civilizaţie al unei comunităţi se numără, şi nu în ultimul rând, funcţia regulativă a cuvântului dat. Sunt civilizaţii în care poţi obţine lucruri importante în schimbul cuvântului dat. E drept că, dacă minţi şi eşti prins, nu te mai primeşte nimeni, nu te mai salută nimeni şi rişti să mori în șanț. În asemenea comunităţi statutul cuvântului dat este bivalent: el trimite şi în trecut, la perioada în care pentru elite cuvântul dat era un angajament de onoare mai coercitiv decât orice lege, şi la viitorul, poate utopic, în care încrederea umană va deveni atât de mare, încât constrângerile legii vor fi devenit inutile.
La noi lucrurile stau încă foarte prost: urbanizarea pripită a multora, vagi reminiscenţe de levantinism, greu definibile cu solide argumente de continuitate istorică, cotropitoarea ţigănie şi un anume endemic lasă-mă să te las ne fac greu adaptabili unui stil de viaţă mai exigent. Mulţi îşi fac chiar un fel de mândrie din luarea à la légère a obligaţiilor de onoare, aici, la porţile fericite ale Orientului. Sunt oamenii cărora le lipseşte nu numai respectul pe care îl datorăm semenilor noştri şi nouă înşine, ci şi cultura şi perspectiva istorică.
