Şi mai este o bucurie, proprie oricărui suflet bine alcătuit: aceea a priceperii şi a puterii de a face bine şi cu drag ceea ce faci, bucuria lucrului bine făcut, de la un scaun până la un poem. Ba chiar un mare gânditor din prima jumătate a acestui veac, Bergson, spune că bucuria este mai ales aceasta: semnul de la fire al unei izbânzi şi al unei împliniri, al unui spor adus lumii prin făptuirea ta. Dar pentru asta trebuie să trăieşti pe măsura puterilor tale, să-ţi găseşti locul tău adevărat, să te mulţumeşti cu a fi ceea ce ai fost menit să fii. Mulţi se înstrăinează de bucurie tocmai pentru că se înstrăinează de ei înşişi.
Şi, dincolo de orice bucurie anume, mai este simpla bucurie de a fi, de a te afla în lume şi nu în nefiinţă, de a trăi, făptuind şi îndurând, de a simţi cum se perindă, schimbătoare, anotimpurile şi anii, de a fi părtaş la vremea ta şi a vedea ce se mai întâmplă, când mai bine, când mai rău, de a trăi în aşa fel încât moartea ta să fie ca desprinderea şi căderea la soroc a unui fruct copt şi plin de bună sămânţă în viaţa lumii.
Bucuria nu este aşadar o oarecare disponibilitate contingenţă, ci o virtute care, cum am spus, derivă dintr-un principiu interior, activ şi dinamic, putând funcţiona independent de ce ţi-a fost dat. Fără această virtute, orice şi oricât ai avea, oricine ai fi, chiar şi Cressus, te mănâncă tristeţea, pustiul şi urâtul.
Iar oamenii care ştiu şi au puterea să se bucure fac lumea mai frumoasă, răspândind în jurul lor, ca un har, bucuria.
Sărbătoarea
Ne trăim sărbătorile fără să ştim prea bine ce înseamnă sărbătoarea în cuprinsul şi în adâncul sufletului omenesc. Totuşi, fără ea vieţile noastre ar fi mult mai sărace, iar zilele noastre ar curge mereu la fel. Fireşte, nu tot timpul: sunt în vieţile noastre, ca inşi şi ca umanitate, zile când au loc evenimente care ies din măsura comună, când se produce ceva deosebit sau hotărâtor. Dar acestea nu pot fi încă numite sărbători, ele vor deveni astfel doar cu timpul şi cu puterea amintirii, ca periodice celebrări a ce s-a întâmplat cândva şi ne-a adus înnoire sau bucurie: biruinţa, naşterea, întâlniri minunate, uniri şi reuniri, mântuiri, ceasuri de răscruce în care un om sau omenirea a pornit pe un drum nou.
Singura împrejurare în care sărbătoarea coincide cu evenimentul însuşi este Anul Nou, când nu celebrăm nimic din trecut, când sărbătoarea nu se asociază cu o comemorare, ci cu începutul unui nou ciclu al vieţii, ai cărui zori îi investim cu forţa neistovită a speranţei, de care ne bucurăm nu pentru ce ni s-a dăruit cândva, ci pentru ceea ce ne poate făgădui încă netrăitul, viitorul.
Dar sărbătoarea tinde să se autonomizeze de trecut şi absoarbe în ea alte determinări, din viul prezent. Pentru cei osteniţi, ea este o zi de odihnă, un răgaz al neîncetatei trude. Chiar Dumnezeu, după ce a făcut lumea, s-a odihnit în ziua a şaptea, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Pentru cei pe care îi apasă urâtul zilelor mereu la fel, sărbătoarea este o altfel de zi, o schimbare, o scurtă ieşire din tiparele stereotipe ale vieţii. Şi caută să o umple cu cât mai multă bucurie, făcând-o cât mai altfel. Şi astfel sărbătoarea se desprinde de originea ei şi încetează să mai fie o comemorare, rămânându-i doar bucuria de a exista, în sine. Sărbătoarea tinde să se resoarbă în prezent hrănindu-se din trecut, doar cu propria ei amintire. Crăciunul nu este numai sărbătorirea unei Naşteri, ci şi o zi în care urcă în noi din trecut, ca un parfum, amintirea primelor noastre întâlniri cu Crăciunul. Sunt, prin urmare, sărbători în care sărbătorim sărbătoarea însăşi şi istoria ei în vieţile noastre. Se vede şi după cum le aşteptăm, cum ne pregătim pentru ele, cum ne iluminează timpul aşteptării.
Dar sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă şi inefabilă. O bucurie care ne face să simţim, pentru o clipă care se reînnoieşte mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile şi mai limpezi contururile ei, că până şi aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile şi că iubim mai mult ce avem de iubit.
Din păcate, în mulţi dintre noi sărbătorile se uzează şi îşi pierd strălucirea. Aşa cum restul zilelor este la fel, la fel cu sine ne apare sărbătoarea prin ani, mereu mai aceeaşi, nu ne mai surprinde şi nu ne mai exaltă. Şi există oameni care nu numai că nu se mai pot bucura de sărbători, dar le resimt ca pe ceva mai mult supărător, chiar plicticos. Nu neapărat pentru că au un suflet sărac. Poate sunt pur şi simplu prea trişti, prea de tot obosiţi de viaţă, prea obsedaţi de ceva care îi înstrăinează de lume. Sunt de plâns. În schimb, uitaţi-vă la copii şi la sărbătorile lor: cum le aşteaptă, cum le trăiesc, cum şi le aduc aminte. Priviţi la ochii lor când stau în faţa minunii, când li se dezvăluie darul, când ascultă cântecul sărbătorii. Pentru cei mai mulţi dintre noi, singurele sărbători adevărate sunt, mereu mai mult, acelea pe care ni le dau copiii şi sărbătoarea eternă din ei.
Plăcerea
Se poate susţine că toţi oamenii urmăresc plăcerea pentru că toţi doresc viaţa… Plăcerea… desăvârşeşte viaţa, iar viaţa este un lucru de dorit. Însă întrebarea dacă dorim viaţa de dragul plăcerii sau plăcerea de dragul vieţii poate fi deocamdată lăsată fără răspuns.
Tot ce putem spune este că apar prea legate între ele pentru a putea fi separate.
Aristotel, Etica nicomahică, X, 5
Nu putem nega că majoritatea marilor culturi au recurs la distincţia falacioasă dintre suflet şi trup, deosebindu-le net în esenţa lor, opunându-le chiar, şi dând „sufletului” o preţuire pe care trupului i-o refuză cu dispreţ. Şi bine ştim cu toţii că multe idealuri morale sunt asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renunţarea la plăceri în numele virtuţilor purificatoare ale suferinţei trupeşti prin privaţiune sau chiar prin tortură (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitenţei).
Voi afirma fără demonstraţie (nu şi-ar avea rostul aici), deci voi postula, că trupul şi sufletul sunt două feţe ale aceleiaşi realităţi, că nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului şi pentru a pune accentul pe o funcţie sau alta a aceluiaşi sine, care este trup-suflet, aşa cum spaţiul şi timpul sunt spaţiu-timp. Nu vi s-a părut niciodată curios că Dante conferă sufletelor morţilor un fel de trup care nu e doar aparenţă şi simulacru, de vreme ce poate simţi durerea şi, implicit, plăcerea? Şi că acelaşi Dante se simte obligat să explice pe larg de ce, potrivit credinţei creştine, ne vom înfăţişa la Judecata de Apoi cu trupul nostru cu tot? Şi totuşi creştinismul se numără printre credinţele care au dus cel mai departe distincţia dintre trup şi suflet, privilegiind sufletul. Şi oare de ce, după cele mai întemeiate şi mai probe mărturii, unele stări provocate de nişte substanţe halucinogene seamănă până la identitate cu stările de extaz?
Dar, până la extaz, nouă, muritorilor făcuţi din suflet-trup, ni s-a dat plăcerea, toată scara plăcerilor. Şi să nu se spună că plăcerea este a trupului, că este un ce trupesc. Este la fel de imaterială şi de nevăzută ca tot ce, tradiţional, ţine de suflet, ca sufletul însuşi. Iar cine îşi numeşte trupul „fratele-porc”, distingându-l de sine şi dispreţuindu-l cu oarecare tandră şi indulgentă condescendenţă, uită ce abisuri de abjecţie poate conţine „sufletul uman”. Trupul, deşi nu este pură natură, este inocent ca orice realitate naturală. O realitate naturală fără care încă nu s-a văzut în lume suflet, nici spirit, cu toate elevaţiile lor.
Şi, vorbind de natură, ea a sădit în noi plăcerea şi totodată suferinţa privării de ea, plăcerea de a mânca pentru a subzista, plăcerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva şi dincolo de moarte. De altfel, se ştie că, în istoria vieţii, iubirea şi moartea sunt invenţii relativ târzii, pline de fericite consecinţe. Iar omul a făcut din înmulţire şi sex o feerie nesfârşită, care îi umple istoria. Şi chiar din alimentaţie, pe alocuri, a făurit o artă subtilă.
Şi fie pomenită aici şi joaca tuturor copiilor din lume, care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este însoţită de una dintre cele mai intense plăceri care se pot trăi în viaţă, cum se poate vedea numai privindu-le chipul, privirea, când se joacă, uneori până la extenuare.
Iar nouă, crescuţi din bucuria acestei plăceri vechi, având a trece prin zile şi ani, oare nouă nu ne este dată plăcerea de a auzi cum se stârneşte vântul printre arbori, răcoarea umbrelor adânci ale verii, mirosul zăpezii, priveliştea mării neîncetate?
Dar, chiar independent de consideraţii asupra gradului de elaborare a unei plăceri date, vom spune că, la un nivel oricât de frust, plăcerea, aşa cum stă la rădăcinile vieţii, este indispensabilă vieţii şi că, pe deasupra oricărei plăceri determinate, gustul vieţii este dat de plăcerea în sine de a fi, care este mai mult decât suma plăcerilor date nouă, este manifestarea vitalităţii, a belşugului de viaţă care curge în vinele noastre şi ne leagă de viaţa lumii. Şi chiar în sfera acţiunii: orice acţiune care izvorăşte din libertatea noastră de a alege este însoţită şi stimulată de plăcerea de a o exercita. Iar plăcerea, o anumită formă intensă şi decantată de senzualitate, este implicită în cea mai pură contemplaţie. Chiar Platon, în Banchetul, când vorbeşte de contemplarea Frumuseţii ca Formă sau Idee, presupune că nu ajungem până la ea decât trecând printr-o zonă tot mai largă şi mai înaltă de plăceri, corespunzând unor frumuseţi tot mai abstracte. Dar noi, refuzându-l pe Platon, vom preţui plăcerea care nu duce mai departe decât frumuseţea dată nouă aici şi acum. Iar frumuseţea, la rândul ei, oricum am analiza-o, nu poate fi despărţită de plăcere. Nici chiar frumuseţea cea mai abstractă, cea mai aparent depărtată de simţuri şi de dorinţe.
Fără capacitatea mereu reînnoită de indiferent ce orgasm, lumea ar fi de nelocuit şi de neacceptat. Ne-ar roade plictisul, ne-ar mânca urâtul, ne-am pierde într-o entropie letală. Până şi asceza este gândită ca un drum către extaz. Iar elanul de viaţă care străbate viaţa (şi poate lumea în întregul ei) este ori voluptuos, ori nul.
De aici, în chip paradoxal, şi faptul că plăcerea se poate întoarce, în anumite condiţii, împotriva vieţii. Omul, nefiind pură natură, poate cădea în plăcere ca într-un abis şi să se piardă acolo. Rupte din contextul lor, care este al întregii vieţi şi al plăcerii globale de a fi, anumite plăceri pot deveni, cum ştim, ucigaşe. Nu le cultivă decât acela care şi-a pierdut măsura, deplinătatea omenească, cel a cărui vitalitate este cumva avariată, cel care nu mai e în stare să trăiască muzica atât de complexă a plăcerilor terestre şi îşi vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigăt şi apoi moarte.
Şi, dacă ne gândim mai bine, chiar viciile, ca să folosim o terminologie desuetă, sau măcar o parte dintre ele, nu sunt altceva decât decontextualizarea unei plăceri şi trecerea ei în exces, lipsa de cooperare cu întregul plăcerilor care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizaţi ai asceţilor, nobile virtuţi. Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însuşiri ale omului deplin şi viu pe deplin.
Superficialitatea
E plină lumea de oameni superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc şi în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiţi de capacitatea de a desăvârşi un lucru, de a-l face ca lumea şi totodată neînstare de vreo adâncime a gândurilor şi a sentimentelor. În plus, incapabili de a-şi da seama că sunt ceea ce sunt.
Sentimentele lor sunt focuri de paie sau, dacă sunt mai intense, nu aduc mult bine celor din preajmă; gândurile lor, chiar când e vorba de oameni inteligenţi, sunt aproximative, volatile, chiar zănatece, oricum fără temei adânc. Asta nu înseamnă neapărat că sunt inactivi şi apatici. Aşa cum există proşti harnici, există oameni superficiali care îşi fac treburile cu sârg (chiar când avânturile le sunt scurte), dar, Dumnezeu ştie cum, ce fac ei iese anapoda, mai mult strică decât dreg, aduc mai multă pagubă decât spor. Îi mănâncă un fel de nelinişte, care îi face veşnic nerăbdători şi pripiţi, îi pune mereu într-o agitaţie deşartă, îi determină să sară iute de la una la alta, cheltuind o energie care se aprinde şi se stinge din propria ei puţină substanţă, fără a fi în stare să se aplice cu stăruinţă şi cu coerenţă unui obiect. Unii sunt simpatici, pot chiar inspira un fel de tandră compasiune, însă, priviţi fără superficialitate, oamenii aceştia, în inconştienţa lor, sunt dăunători celor din jur şi, îndeobşte, tuturor. Măcar pentru că nu te poţi bizui pe ei, oricâte ar făgădui în uşuraticele lor elanuri.
Mai există şi o altă specie de oameni superficiali, dar nu prin firea lor, ci printr-o atitudine mai mult sau mai puţin deliberată. Aceştia lucrează de mântuială (adică doar să se mântuie de o treabă, să isprăvească cu ea) nu pentru că n-ar putea şi altfel, ci pentru că nu simt îndemnul interior de a lucra cum se cuvine. Le priesc lenea, chiulul şi delăsarea, nu-i stimulează nimic. Această stare de spirit, răspândindu-se, devine un flagel social şi apare mai ales în orânduirile nedrepte.
Rezultatul unei acţiuni efectuate cu superficialitate este defectuos şi deficitar. Lucrul rău făcut nu corespunde standardului minimal de calitate şi nu rezistă probelor funcţionale. Fie că produsul nu-şi atinge menirea: ce trebuie să taie nu taie, ce trebuie să fie gustos n-are gust, ce trebuie să crească rămâne pipernicit, ce trebuie să meargă stă, uşa nu se potriveşte cu tocul, nici cheia cu broasca. Fie că, mai rău, chiar la o solicitare normală, se produc accidente şi catastrofe: podurile se surpă, cazanele explodează, clădirile şi avioanele se prăbuşesc, trenurile o iau razna şi instalaţiile iau foc.
Acestea sunt efecte. Cauza lor este un rău social la a cărui rădăcină se află un rău moral. Cine lucrează prost, indiferent de motive, se preface că lucrează bine. Astfel că această specie de superficialitate operează un transfer de la realitate la aparenţă. Ceea ce este vorba mincinoasă în sfera adevărului este fapta mincinoasă în sfera acţiunii. Nici o societate omenească nu poate rezista indefinit atunci când se întemeiază pe minciună, pe dubla minciună a vorbei şi a faptei. Simulacrele nu durează.
Într-adevăr, între omul care lucrează temeinic şi cel care nu face aşa există o deosebire esenţială. Cel dintâi sapă brazdă adâncă, face lucruri trainice, slujeşte unei durate. Fapta celui de-al doilea se degradează grabnic, se ponoseşte şi se destramă, cade în paragină. Prost făcute, şoselele se desfundă şi canalele se înfundă, vagoanele devin nişte ruine călătoare, oraşele cad pradă pulberii şi buruienii, statuile coclesc şi se lasă într-o rână. Şi păgubiţi suntem cu toţii, buni şi răi. Păgubiţi şi pe deasupra decăzuţi de la una dintre cele mai mari demnităţi ale omului: aceea a lucrului bine făcut.
Am dat exemple din sfera tehnică şi materială pentru că sunt mai grăitoare intuiţiei imediate. Dar tot atâta rău fac în partea spiritului cei care lucrează după ureche. Asta înseamnă să-ţi încropeşti avutul minţii pe apucate şi din auzite, din ceea ce circulă, neverificat, prin aerul vremii, din locuri comune, din prejudecăţi neroade, din informaţii la a doua mână, din cultura de almanah sau din lecturi rău mistuite. Cei cărora le place să trăiască aşa au totuşi cumva sentimentul unei carenţe fundamentale şi atunci caută o compensaţie în falsa profunzime, în folosirea, fără o lungă strădanie a cugetului, a câteva vorbe care sună adânc, a câteva idei, pline de gând la origine, şi apoi golite, deteriorate şi tocite de folosirea lor de către asemenea trişti veleitari.
Nepăsarea
Nepăsarea este bună când nu-ţi pasă de zădărnicii: de gura lumii, care multe spune şi puţine ştie cu adevărat, de preacinstirea celor necinstiţi, de pisicile negre care îţi taie drumul, de faptul că plouă, de cât sunt oamenii de răi, tu socotindu-te întotdeauna altfel, de necuviinţa slujbaşilor, de pălăvrăgeala dregătorilor, de prea multe muşte, de îmbulzeala pe care, totuşi, o sporeşti şi tu, de conspiraţiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de câinii vagabonzi. De câte şi mai câte, inclusiv de soartă, când de fapt soarta ta eşti tocmai tu, care foarte puţin te cunoşti şi, din această neştiinţă, tot dai vina pe un concept nebulos.
Fireşte, sunt multe lucruri mari de care trebuie, sau ar trebui, să-ţi pese. Nu despre ele va fi vorbă acum. Aici ne vom mărgini la lucruri mai mărunte, care ne strică viaţa, dar care, însumate, se constituie într-o civilizaţie a răului plac. Despre nepăsarea păgubitoare se cade să vorbim.
La temeiul ei stau câteva principii. Unul, fundamental, este enunţat adesea: Lasă, că merge şi aşa. Celelalte sunt mai mult latente: De ce să mă omor cu firea, ce-mi pasă mie, cui ce-i pasă, de ce atâta zor, mâine nu e zi? sau Treaba lor, pe mine nu mă priveşte. Şi poate chiar au dreptate cei care gândesc astfel, dar una strâmbă. O vastă concepţie endemică în care se amestecă lenea, delăsarea, miopia pragmatică, lungul nasului ca măsură a lumii, nesimţirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunităţii şi a urgenţelor, împăcarea nevolnică cu mersul lucrurilor aşa cum este. În timp ce ele, încet, încet, se dezagregă, o iau razna, se pustiesc, se dărăpănează. Dar mai ales lipsa sentimentului că există datorii nescrise, obligaţii ale omului vrednic şi chibzuit ca atare. În ansamblu, ideea zănatecă şi nefastă că o lume, cât s-ar deteriora ea în amănunt, rezistă chiar aşa oricât: cu frânele uzate, cu robinete care nu se mai închid, cu ferestre sparte, cu copii crescând în voia lor, cu catastife ţinute la întâmplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdrăngănindu-şi fiarele vechi, cu ţigara vesel aruncată într-o claie de fân.
În nepăsarea aceasta tembelă şi adesea voioasă, de lucruri în general, se mai află una care poate da seamă de toate: nepăsarea de altul, de ceilalţi, în cercuri tot mai largi de indiferenţă, de la ai tăi până la ţară. Nu duşmănie, nu voinţă rea – sentimente energice şi orientate –, ci doar nepăsare. Neputinţa de a ne identifica cu alţii în comunele noastre nevoi şi în comuna noastră umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecinţele actelor noastre asupra celui de lângă noi sau care vine după noi şi se va speria de ce-am lăsat în urmă. Nu îţi infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru că îi deteşti, ci pur şi simplu pentru că nu îţi pasă de ei: tu să-ţi faci voia, ca şi când ai fi singur pe lume. De ce să laşi curat şi bine orânduit după tine? Ţi-ai făcut interesul şi gata. Urmările nu intră în puterea ta de a ţi le imagina, pentru că îţi lipseşte capacitatea de a-ţi păsa. Ea îţi vine numai atunci când eşti obiectul nepăsării sau al protestelor altuia. De aici vrajbe şi un, procese, vendete, o cheltuială de energie prostească şi tristă, cu totul disproporţionată faţă de puţina atenţie datorată altuia, care înseamnă a-ţi păsa de el cât îţi pasă de tine. Sau chiar mai puţin, dar totuşi.
Căci, de fapt, nepăsarea de mersul lucrurilor şi nepăsarea faţă de alţii este, privită mai de sus, grava nepăsare fată de tine însuţi.
Suma actelor de nepăsare, lipsa de grijă pentru ceea ce merită grijă când e gândit ca întreg bine alcătuit, ca o mare gospodărie a tuturor, poate duce de râpă o lume cu nepăsătorii ei cu tot.
Bunul obştesc este privit cu nepăsare pentru că „obştesc” a ajuns să fie sinonim cu ceva care nu te priveşte, care nu e al fiecăruia, ci al nimănui. Şi astfel nepăsarea devine o autoagresiune generalizată şi pe termen lung, o vastă paragină al cărei singur rod e paguba noastră a tuturor şi a urmaşilor noştri. Ca să fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care să îţi bage frica în oase. S-a văzut că e chiar dimpotrivă. Este nevoie doar să laşi o clipă totul de izbelişte – lucru foarte uşorşi în clipa aceea să te gândeşti puţin – lucru, ce-i drept, foarte greu – cât de frumoasă ar fi lumea şi bună de trăit în ea dacă am şti să ne pese.
