Curajul pare ceva foarte simplu: neînfricarea în faţa primejdiei, puterea şi dârzenia de a o înfrunta, indiferent de urmări. Este asumarea deliberată a unui risc şi este, dintre toate virtuţile omeneşti, cea mai înstrăinată de adânc înrădăcinatul nostru instinct de conservare. Ea dovedeşte aşadar că, în fondul ultim al naturii noastre, există o motivaţie mai puternică decât aceea de a ne mulţumi să subzistăm oricum. În ultimă analiză, omul curajos este cel pentru care o formă anume de viaţă asumată fără risc, şi chiar viaţa însăşi, au mai puţin preţ decât hotărârea irevocabilă de a o depăşi cu riscul înfrângerii, al pierzaniei sau al morţii. Fără curaj ne-am mulţumi să fim, în obidă, multul-puţinul care suntem. Neînfricarea este o forţă care funcţionează împotriva împăcării inerţiale cu datul, care tinde să rupă îngrădirile hotărâte de cei cărora le e de folos să ne supună, zeii, natura, rentierii înfricării noastre.
Suntem datori să spunem că virtutea curajului nu este în mod obligatoriu asociată cu un principiu moral. Curajos poate fi şi tâlharul sau asasinul; şi cel setos de putere, şi cel care îşi pune avutul la cheremul norocului; mercenarul fără ideal, aventurierul fără scrupule, cuceritorul feroce şi lacom, trişorul, speculantul, teroristul, slujitorul celor mai funeste cauze. Curajul este o formă a energiei psihice care se poate umple cu orice conţinut. Oricare i-ar fi mobilurile, tot curaj se cheamă, şi nici o instanţă juridică sau morală nu condamnă pe cineva pentru curajul cu care a încălcat legea, ci doar pentru că a încălcat-o. Fie zise acestea pentru a clarifica noţiunea.
Dar şi mai de folos este să ne gândim aici la curajul care face mai frumoasă lumea. El, în esenţa sa, nu este doar un act de conştiinţa care aşază anumite valori mai presus decât orice profit înjositor şi decât viaţa însăşi, ci totodată un act absolut de voinţă care instituie acele valori în realitate şi ilustrează demnitatea omenescului.
Sunt însă anumite distincţii de făcut. Cea mai importantă pentru noi toţi este aceea dintre curajul care se manifestă în cumpăna şi în slava unei clipe şi cel care dă conţinut şi nobleţe duratei unei vieţi. Cel dintâi, când nu este un simplu acces de pasionalitate oarbă (cu cele mai diferite motivaţii), este expresia, într-o împrejurare hotărâtoare, a unei năzuinţe ideale mai imperioase decât orice calcul de prudenţă sau de izbândă. În asemenea clipe săvârşeşti, cu orice preţ, ceea ce, nesăvârşind, te-ar face să trădezi tot ce te defineşte şi dă vieţii tale un sens: dragostea pentru o comunitate sau pentru un om, onoarea, demnitatea, crezul tău, credinţa altora în tine, principiul de coerenţă şi de statornicie al vieţii tale, adică, de fapt, exemplaritatea ta morală, asumată ca o datorie faţă de cei pentru care însemni ceva. Giordano Bruno, refuzând să-şi renege filosofia şi înfruntând moartea pe rug, a contribuit la crearea unor forme de civilizaţie mai înalte: nu a fost doar un martir, ci şi un martor pilduitor, flacăra unei exigenţe a spiritului în universal. Cenuşa lui şi a altora ca el s-a risipit în istoria lumii ca un polen care a dat roadă unui şir lung de generaţii. Curajul are această putere fără seamăn: că poate înfrânge ceea ce altfel ar fi de neînfrânt şi totodată că, fie şi biruit, sporeşte zestrea condiţiei noastre cu ceva care nu-i mai poate fi luat niciodată.
Din vechime până în târziul vremii, sute de cetăţi au ales să moară până la ultimul om, cu copii cu tot, ca să păstreze întreagă mândria obârşiei lor, a datinilor şi a credinţei în care au trăit veacuri de-a rândul. Şi au intrat în nefiinţă afirmându-şi astfel, inalterată, identitatea. Curajul este şi aceasta: să fii tu însuţi, până la capăt. El este deci o specie superioară (şi numai omenească) a instinctului de conservare: nu a vieţii, ci a sensului ei, nu a identităţii empirice, ci a celei ideale. Dar mai există şi cealaltă formă, mai puţin spectaculoasă, a curajului. Cea care, ceas de ceas, zi cu zi, prin vicisitudini şi ani, ne face să învingem descurajarea, neliniştea, uitarea, plictisul rutinei, saţiul, îngustimea, nedreptăţile şi ingratitudinile de rând, lenta erodare a energiilor şi a răbdării noastre. Nu este puţin lucru şi nu are răsplata vreunei glorii. Câteodată e crâncenă: să-ţi creşti, în durere, copii rău născuţi, să îngrijeşti ani şi ani părinţi neputincioşi, să trudeşti câineşte pentru puţin şi să pierzi şi ce ai, să rabzi fără murmur chinurile trupului, să fii obscurul erou al unei dăinuiri.
Cât ar părea de ciudat, există o relaţie între dârzenia de a rezista fără să te dai bătut la focul scăzut al canonului zilnic şi o formă extremă a curajului: rezistenţa la tortură. Puţini putem să ne imaginăm ce înseamnă asemenea lucru şi ce rol are el în istoria demnităţii omeneşti. Dar cum să scrii despre curaj fără să te închini la memoria celor care, îndurând iadul pe pământ din partea unor torţionari care nu erau demoni, ci oameni, n-au trădat pe nimeni şi nimic. Faţă de acest fel de curaj, curajul altor luptători neînfricaţi stă poate cu un rang mai jos în ierarhia vredniciei de a fi om. Cei care au rezistat neîntinaţi la schingiuirile de care a prisosit acest veac sunt cei ce ne-au izbăvit, în faţa Domnului, de ruşinea de a-l fi trăit. Sunt sfinţii acestei înspăimântătoare vremi, iar trupurile lor sfâşiate şi batjocorite au a sta întinse pe lespezile neuitării. Împreună cu aceia, mulţi de nimeni ştiuţi, care s-au dus către moarte cu seninătate, unii dintre ei zâmbind. Un osândit a spus într-un alt veac, în ajunul execuţiei: „Mâine o să fie o zi cam grea”. Şi alţii, şi alţii: cei ce au primit sau au cerut să moară ca să nu moară alţii, cei care au murit pentru dreptate, ştiind bine că multă vreme strâmbătatea va fi preaslăvită şi biruitoare, cei care le-au spus de la obraz asupritorilor cine sunt şi cât le este preţul, în timp ce aceştia râdeau şi le zdrobeau mâinile şi fruntea, cei care au pierdut ce le era mai drag şi au mai îndurat să trăiască, aşteptând, răbdători, să vină ceasul cuvenitei pedepse. Şi încă o specie, de care rar se pomeneşte: cei care şi-au pus curajul vieţii lor acolo unde nu se cuvenea şi au ştiut să simuleze, în ceasul ispăşirii, o abjectă laşitate, ca să-şi dezmintă trecutul şi să nu rămână pildă de curaj dăunător.
Dar frica, dar spaima, fără de care curajul nu ar fi decât sălbăticie leonină sau încumetare fără minte? Cum să dai preţ curajului fără a-i şti preţul, fără a încerca să simţi cum se ridică el peste oarba noastră sete de viaţă şi fără a înţelege, cu îndurare, că unii dintre noi pot ajunge la capătul curajului lor? Sau cum să uiţi că oameni care s-au arătat adeseori bicisnici şi laşi, iar mai apoi, mânaţi de puterile ascunse sau păstrate în ei, s-au izbăvit, riscând imposibilul, biruind sau pierind? Sau cum am putea uita, noi toţi cei mântuiţi prin el, că Iisus, pe cruce, a strigat, ca om pieritor şi chinuit, „Tată, de ce m-ai părăsit?”
Ajungă atât, oricâte ar mai fi de spus. Mai pună cititorul de la el şi din el. Însă nu doar acum, când citeşte, ci trăind şi pătimind, temându-se cum ne temem cu toţii şi înfrângându-şi teama de câte ori poate, adăugându-i lumii curajul său.
Speranţa
Speranţa este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm şi să le depăşim.
Definiţia speranţei este simplă: ea este credinţa, când mai neclintită şi când mai şovăielnică (după oameni şi împrejurări), că ceasul încercării şi al răului va trece şi că va veni vremea binelui şi a înseninării. Tărâmul speranţei este viitorul, care, cum bine ştim, este mai întotdeauna incert. Speranţa ne ajută să credem că, în ciuda a orice, cândva binele ne va despovăra de rău. Fireşte, a gândi aşa cere oarecare chibzuinţă, un grad anume de întemeiere pe premisele obiective ale realităţii. Un calcul de probabilităţi, aprecierea raţională a raportului dintre datele existente şi forţele, manifeste sau latente, care tind să le modifice în sensul sperat. Dar nu aceasta este natura esenţială a speranţei, care, dacă nu este mai presus de orice calcul, rămâne un simplu şi rece efort de prognoză. Ca să fie o putere a sufletului, speranţa trebuie să aibă în miezul ei ceva iraţional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruinţa binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Este o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial şi adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Îi spune Iov Domnului: „Mi-ai smuls nădejdea ca pe un copac”, dar tot el spune ceva mai departe: „Un copac, şi tot are nădejde”. Iar Sfântul Pavel, vorbind despre Avraam, zice: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tată al multor neamuri” şi, altunde, vorbind despre Sara: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”
Poţi spera să nu pierzi ceea ce ai sau să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte, temeiul nădejdii tale acelaşi este: că se află cumva o cale prin Valea Plângerii şi a Morţii pe unde, totuşi, se străbate dincolo. Fără altă călăuză decât Speranţa. Ea poate fi numai o amăgire. Mulţi au pierit sau au pierdut nădăjduind. Dar cei mai mulţi dintre biruitori au biruit sub semnul ei.
Şi apoi, mai sunt toţi cei împilaţi şi obidiţi care, în deznădejdea lor, au sperat mereu într-o scăpare sau măcar într-un răgaz, cât să-şi tragă sufletul şi să-şi numere morţii. Atâţia dintre ei au umplut însă cu leşurile lor chinuite gropile comune ale istoriei. Dar peste ele au trecut cei pe care i-a izbăvit, dându-le puteri mai presus de fire, acest miraj de esenţă divină.
Şi apoi, sunt cei mai buni dintre noi, care n-au sperat, sau n-au mai sperat nimic pentru ei, ci pentru a-i lor şi pentru urmaşii lor sau pentru cei pe care i-au socotit, mai mult decât pe ei, predestinaţi biruinţei. Înfrânţi ei înşişi de marile brutalităţi şi samavolnicii ale istoriei, n-au trăit zadarnic şi n-au murit zadarnic, pentru că speranţa investeşte realitatea cu ceva care o transcende sau o scoate din făgaşul ei.
Fericiţi cei care nădăjduiesc, căci a lor va fi împărăţia binelui nevăzut.
Mulţi deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranţa este şi aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduieşte încă. Trecuţi dintr-o vitregie în alta, tulburaţi în loc să fim limpeziţi, răniţi în loc să fim vindecaţi, pradă lăcomiilor şi pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu nişte vorbe scrise cândva, demult: „Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci şi îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranţei”.
Tristeţea
7
Cineva care ar vrea să întemeieze un Muzeu al tristeţii ar trebui să adune acolo toate imaginile, toate textele şi toate muzicile din secole şi din continente care sunt tezaurul milenar al tristeţii, documentele ei de vechime şi de nobleţe. Arhitectura însăşi a acestui muzeu ar trebui să fie cumva tristă, dacă aşa ceva ar fi cu putinţă. Doar lungul timp, amintirea şi uitarea pot cufunda în tristeţe structurile ei. Sau trecerea într-un alt regim al luminii, cum ar fi acela de a fi veşnic sub razele soarelui negru al Melancoliei. Ar trebui să se afle acolo şi un Dicţionar al tristeţii, din care să nu lipsească nici cel mai obscur cuvânt rostit în limba cea mai uitată şi care să fi exprimat cândva vreo nuanţă cât de fugară a tristeţii. Cât despre ce s-a scris, în vers sau în proză, o simplă antologie a tristeţii n-ar fi de ajuns, este nevoie de un Corpus Magnum Tristitiae, în care să se afle tot, chiar tot, de la începuturi până ieri, de la tristeţea cea mai efemeră (scrisă să fi fost) până la tristeţea cea mai impalpabilă şi diafană. Iar victoria lumii să fie altfel periodizată, după sărăcia sau belşugul de tristeţe care însoţeşte timpul şi dă vremilor o anume lumină a lor.
În perspectiva himerică a acestui muzeu voi încerca aici, ca act preliminar, să înţeleg mai în adânc ce e tristeţea.
La temelie stau, fireşte, două senzaţii polare, plăcerea şi durerea, pornind de la care s-a construit tot sufletul nostru de sentimente, emoţii şi pasiuni, distincţia polară originară păstrându-se în seriile plăcere (ca sentiment) – bucurie – fericire şi durere (ca sentiment) – tristeţe – nefericire. Se va observa că tristeţea, care corespunde bucuriei, ocupă, în propria sa serie, un loc median. Pe de altă parte, ea nu face parte dintre sentimentele primare, ca iubirea şi ura. Acestea două sunt legate, prin rădăcinile lor, de viaţă şi de moarte, în schimb tristeţea pare a fi între regnuri, ca o bucurie căzută sub umbra durerii, ca viaţa sau iubirea simţite în perspectiva morţii. Dar nu e aşa. Tristeţea nu e un sentiment primar şi elementar, dar nu este nici un sentiment mixt, ci unul pe cât de simplu, pe atât de greu de surprins în esenţa lui.
Tristeţea este opusul bucuriei sau, într-o terminologie mai populară şi mai frustă, al veseliei. Trecând de la bucurie (veselie) la tristeţe, sufletul nu trece de la lumina zilei la întunericul nopţii, ci intră într-o lumină de asfinţit, într-un fel de penumbră sau de clar-obscur. În acest sens, tristeţea este o înnegurare a orizontului bucuriei sub imperiul unei dureri. În acest sens, există tot atâtea feluri de tristeţe câte feluri de durere. Dar între durere şi tristeţe sunt cel puţin două deosebiri fundamentale: tristeţea, spre deosebire de durere, nu poate fi niciodată subită, violentă şi brutală. Am putea zice chiar că tristeţea este ceea ce rămâne după violenţa durerii, o stare reziduală, difuză (iar aceasta este a doua deosebire), care niciodată nu poate fi punctuală sau momentană: tristeţea e o durere atenuată care se instalează în timp. Şi totodată în întreg cuprinsul sufletului. Durerea, deşi pentru un timp determinat, eclipsează cu umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le iluminează sau le paralizează pe toate cu fulgerul ei, nu le implică substanţial în durata sa. Tristeţea, care nu e concentrată şi virulentă ca durerea, ci difuză şi calmă, este ca o culoare care, dizolvându-se, conferă nuanţa ei întregului cuprins.
O altă distincţie de făcut trebuie să recurgă la terminologia din muzică. Spre deosebire de durere, tristeţea e întotdeauna în minor ca tonalitate şi, ca ritm, este întotdeauna andante şi largo. O tristeţe în major sau desfăşurându-se allegro, vivace sau nu, este o contradicţie în termeni. Iar tristeţii îi este dat să suspine, chiar să zâmbească, poate cu ochii înnouraţi sau doar mâhniţi, dar în sfera ei diafană nu se aude niciodată hohot sau strigăt.
Un bun discurs despre tristeţe trebuie însă, de la bun început, să facă o distincţie fundamentală: aceea dintre tristeţea existenţială pe care o simţim noi înşine, ca pătimire personală, şi este legată de evenimentele trăite de noi, fie de relaţia noastră globală cu lumea, fie de o schimbare mai adâncă a felului nostru de a reacţiona la ele; şi tristeţea contemplativă, pe care o simţim privind lumea, întâmplările şi rostul ei, care e în funcţie de forma sensibilităţii noastre istorice sau cosmice.
Ce poate aduce tristeţe vieţii noastre irepetabile, singura nouă dată? Toate tristeţile, de la cele uşoare la cele grele şi sfâşietoare, par să ţină de una sau alta dintre aceste două pătimiri: tristeţea pentru ce am iubit, am avut şi acum am pierdut; tristeţea pentru ceva dorit şi nedobândit sau de nedobândit niciodată.
Marea tristeţe care ne poate cuprinde atunci când, după o îndelungată strădanie, ne-am atins pe deplin ţelul, tristeţe făcută din extenuare, dintr-o imperceptibilă dezamăgire şi dintr-o senzaţie insidioasă de vid, intră în sfera nostalgiei care însoţeşte orice sfârşit: cu orice biruinţă ceva din viaţa noastră se încheie, ceva care ne-a însufleţit îndelung încetează în noi. Se ştie că Edward Gibbon, cel care a scris Declinul şi căderea Imperiului Roman (1776–1788), la sfârşitul celor treizeci de ani de muncă asiduă a simţit, încheindu-şi lucrarea, o mare tristeţe. Şi chiar cu orice plăcere consumată până la paroxismul ei şi după care rămâne tristeţea ca saţietate sau ca gol: viaţa, în noi, a pierdut ceva din ea însăşi. Dar acesta este un caz mai special şi mai subtil: toate pierderile şi toate despărţirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere, lasă după ele o mai scurtă sau mai lungă dâră de tristeţe, mai molcomă decât durerea, dar umplând sufletul, până în cele mai ascunse unghere ale lui, cu un fel de ceaţă de lacrimi. Iată durerea morţii cuiva mult iubit, un caz extrem, care din durere devine tristeţe, apoi, încet, prin ani, aproape uitare, apoi diafana tristeţe a însăşi uitării. Sau tristeţea amintirii după ce uitarea părea să-şi fi făcut lucrarea ei înceată şi când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou trecător sfâşietoare o tristeţe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăşi în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirilor moarte.
N-aş şti să spun, şi nu este suflet omenesc care să ştie să spună pe deplin, ce a fost în sufletul lui Iisus în noaptea aceea din grădina Ghetsimani. După Cină îi lasă pe ceilalţi apostoli acolo, luând cu el doar pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan (evanghelistul?). Iar acestora le spune: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei, 26, 38 şi Marcu, 14, 34). După aceea se roagă tatălui său în două rânduri, implorându-l să îndepărteze de la el paharul acela al suferinţei şi al morţii. Iar celor trei ucenici le spune într-un rând, în zbuciumul acelei nopţi: „Duhul este plin de râvnă, dar carnea e slabă”. Dacă adăugăm la acestea tristeţea infinită a strigătului de pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei, 27, 46 şi Marcu, 15, 34, cf. Psalmi, 21, 1), putem şti că a existat în lume o asemenea tristeţe, a unei fiinţe omenesc-divine, şi, ca tristeţe omenească, o putem înţelege şi veşnic împărtăşi. Dar poate fi tristeţea lui Iisus o tristeţe numai şi numai omenească?
Celălalt fel de tristeţe, cea care înnegurează sufletul pentru ce n-am avut şi nu ne va fi dat să avem, este şi ea reductibilă cumva la cea dintâi. Nu pentru că am putea pierde ceea ce n-a fost niciodată al nostru, ci pentru că, după ani de viaţă a sinelui şi de primenire a lui la vechiul loc al iubirii, „în suflet toarce mutul Regret înfăşurat în vânt”.
Dar să ne gândim şi la tristeţea aspiraţiei zadarnice, care pare a avea două vremi, dintre care prima ar fi aceea a tânjirii, a nerăbdării, a neputinţei de a avea imediat şi deplin ceea ce atât de aprig dorim: oameni sau stări de lucruri, obiecte ale iubirii, ale ambiţiei ori ale vanităţii noastre. Numai că toate acestea sunt mai aspre sau mai clemente dureri. Ele nu sunt tristeţe. Tristeţe poate să fie numai în anumite forme mai difuze, mai calme şi mai elegiace ale dorului, când el este adiere şi boare, nu năprasnic vânt, uneori umplând de o lină tristeţe tot ce ne-a rămas de trăit. Şi nu arareori transformându-se pentru totdeauna într-una dintre cele mai adânci şi mai cuprinzătoare: tristeţea sinelui de sine, făcută din cenuşa multor arderi şi din mâlul amar al unor vise aproape uitate şi încununată de singurătate, de marea singurătate a sinelui cu sine.
Dacă toate acestea sunt oarecum limpezi, atunci putem proceda, fie şi sumar, la o analiză a tristeţii după vârstele sufletului. Tristeţea copiilor care au pierdut ceva esenţial sau sunt mereu privaţi de bucuria lor, teribila tristeţe a adolescenţilor grei de dorinţe, slabi de puteri, visători pătimaşi şi perplecşi ai unor vise obscure sau confuze, dulce otrăviţi de un prea devreme care li se pare, deja cerniţi, un prea târziu. Dar locul împărătesc al tristeţii, al tristeţilor de orice fel, este vârsta târzie, cea din urmă, bântuită de amintiri, de nostalgii, de regrete, cu orizontul speranţei închis. Dar aţi văzut cât de frumoşi sunt bătrânii care-şi ascund cu nobilă discreţie tristeţea, dar nu pot s-o ascundă de tot, li se străvede în câte o privire, în câte o expresie, în câte un gest?
Dar fiinţei pieritoare nu i-a fost dat să simtă doar tristeţea ei, ca ins pătimitor şi iubitor. Există în noi puterea de a depăşi cercul îngust al sinelui şi de a trăi tristeţea altora, care poate nici nu-şi dau seama cât ar putea fi de trişti. Şi nu este în joc aici o mişcare generoasă a inimii pline de milă, ci o aptitudine şi mai înalt spirituală: aceea de a simţi tristeţea inerentă condiţiei noastre, a tuturor câţi ne naştem şi ne pierdem sub cer. Putem simţi compătimire pentru un om sau altul, sau pentru copii vitregiţi, bătrâni din aziluri, triburi care se sting, oameni dezrădăcinaţi, pribegi sau înfrânţi, în genere pentru cei care au pierdut ceva, s-au pierdut pe sine, cei pe care îi mai însufleţesc doar puţine speranţe sau numai triste amăgiri.
Dar tristeţe se naşte şi din contemplarea istoriei: zădărnicia zbuciumului uman, perindarea de forme efemere, neistovita veştejire a tuturor gloriilor, continua scufundare în ţărână a atâtor timpuri, destrămarea şi spulberarea imperiilor, amuţirea atâtor glasuri şi a atâtor vuiete, măcinarea şi prăbuşirea în pulbere a trufaşelor măreţii de marmură şi piatră, cetăţile moarte, marile cimitire ale veacurilor, cu numele mereu mai şterse, galopul hoardelor crude şi avide peste strălucirea civilizaţiilor, amurgul credinţelor, multimilenara, muta pătimire peste care trec maree de uitare. Tristeţea gloriilor şi a patimilor moarte.
Locurile cândva pline de viaţă, apoi părăsite, sterpe, mute, pustii sunt tot atât de triste cât de adânc şi de bogat este trecutul lor pierdut. O tristeţe care nu trebuie confundată cu aceea a locurilor dintotdeauna sau pentru totdeauna pustii, goale de întâmplări, a deserturilor uriaşe de nisip, de zăpadă sau de valuri; cerul însuşi cu stelele lui, inaccesibilul. Tristeţea pe care o deşteaptă este aceea a pierderii noastre în singurătăţi mai mari decât puterea de a le da un sens comensurabil cu existentele noastre. Căci nu ne este dat, aşteptând trecerea eonilor şi sfârşitul timpului, decât să ascultăm foşnetul uscat al vântului în zăpada unei culmi pustii sau, şi mai în adânc, un freamăt de inimi nevăzute, pierdute, care bat în spumele mării, umbre care trec mereu peste chipul orb al uitării, dar mai ales, mai în adânc, nedesluşita curgere prin timp şi în singurătatea lor a tuturor lucrurilor.
Se face uneori o diferenţă oarecum prea tranşantă între tristeţe şi melancolie, văzând în aceasta din urmă o stare fără motiv determinat, difuză şi vagă, cu predominantă reflexivă, încărcată de reverie şi de o anume subtilă voluptate. Însă cine a acceptat termenii analizei de mai sus va observa uşor că distincţia aceasta se întemeiază pe o confuzie între tristeţea individual-existenţială şi tristeţea contemplativă. Alteori se face altă confuzie, de data aceasta între tristeţe şi durere. Cioran atribuie tristeţii o „interiorizare dureroasă” şi îi conferă proprietăţi mai sumbre, plutoniene, capacitatea de a „reflecta ceva din această agonie”, din îndelungata agonie care este viaţa; „o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe când una a melancoliei, la vis şi la graţie”; „Oare există alte întristări decât întristările de moarte?”: „Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decât aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern”. Fireşte, nu vom răspunde acestor afirmaţii apodictice, făcute de Emil Cioran la 22 – 23 de ani, cramponându-ne, pedant şi scolastic, de propriile noastre distincţii. În acest domeniu orice clasificare prea brutală este o nedelicateţe teoretică. Important este, până la urmă, cum îşi trăieşte fiecare propria sa tristeţe şi, în cazul unora, mai cuprinzătoarea şi inanalizabila tristeţe de a fi în lume. Sau cum poate concepe şi simţi cineva tristeţea ca esenţă a lumii sau ca substanţă a ei, ca materia din care este făcută. Cum apare tristeţea în partea mai târzie a liricii lui Eminescu. El îi spunea adesea „durere”, dar tristeţe era, cum multe mai adânci şi mai pure n-au fost.
*
Există şi atitudini radicale care îi atribuie tristeţii o prezenţă pancosmică. Aşa am simţit şi eu cândva. Mă resemnez, cerând iertare, să reproduc aici un text al meu mai vechi, din Norii, pp. [86 – 87]8:
„Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a ființei, tăcerea din adâncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, aura de excludere care împrejmuieşte orice definiţie, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicând împlinit. Statornică, nu-i place decât arareori, luând mereu forma sufletelor trecătoare, să vorbească limba lor trecătoare, nefiind numai şi numai o stare, ci şi un raport inteligibil, adesea între distanţe foarte mari sau uitări absolute, cărora le este ascunsă legea comună. Tristeţea nu se tânguie: buzele o simt amară şi o păstrează. A simţit-o până şi Dumnezeu făcându-se om, Fiul care o întoarce lumii ca dragoste mâhnită şi eternă. Este în alb şi în roşu, în negru şi în arămiu, în stâncă şi în cenuşă, în dreaptă şi în cerc. Anotimpurile, viaţa şi moartea sunt chipurile tristeţii sieşi egale. Fierbinte în foc, e puternică în lumină, lină în umbră, sălcie în vânt, se clatină în lacuri cu priveliştile a căror şoaptă întoarsă este fapta ei. E albastră în cer şi searbădă în aer. Şi stelele sunt triste, şi zăpezile şi toate făpturile, neştiind. Bucuria îi este doar cunună şi zâmbet, funingine ura, timpul imagine mişcătoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se află în ochii biruitorilor şi ai biruiţilor, ai fecioarelor şi ai statuilor. E limpede în ape şi mută în pământ, grea în soare. Cu amintirea se cufundă şi se iroseşte lent ca un fum în spaţiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile mânate de vânt, curge cu râurile către mări şi se face valuri cu valurile lor, dând spumei uscatul ei freamăt. În întuneric e întunecată şi verde în frunzişuri, verde în ierburi, galbenă în nisipul pustiilor. Stă între stele şi cade stearpă cu ele, închinând pulberii lumina. Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lângă ceea ce rămâne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zâmbet şi orbi”.
Bucuria
Da, în ciuda a tot, despre bucurie. Mă voi încumeta să vorbesc despre bucurie şi să arăt câte temeiuri are ea în vieţile noastre, în orice vreme şi aproape orice-ar fi. Bucuria nu depinde nemijlocit şi supus de împrejurări, ea este o putere vie a sufletului şi îşi trage forţa din propria ei esenţă. Ea ştie să aleagă chiar şi puţinul bine cât se află într-o stare de lucruri şi să-l aşeze mai presus de tristeţe, făcându-şi din floare grădină. O vorbă bună, o înseninare a cerului, un râs de copil, un gest de prietenie, un act de îndemânare sau de isteţime, o delicateţe a cuiva, mirosul zăpezii, o amintire fugară îi ajung. Sufletul capabil de bucurie este bogat, cuprinzător şi cald, deschis către ale lumii şi către semeni. Omul care ştie să aleagă bucuria nu caută răul cu lumânarea, nu se văicăreşte cât e ziua de lungă, nu caută la fleacuri, priveşte lucrurile cu îngăduinţă şi cu zâmbet, nu face din ţânţar armăsar. Şi nu este niciodată mohorât sau posac, pentru că viaţa lui este părtaşă la lumină, nu la umbră. Cine-ar citi Paradisul lui Dante ar vedea că e alcătuit numai din veşnică bucurie şi că toată bucuria aceea e pură lumină. Mai tare decât orice beznă.
Cei apţi pentru bucurie, şi totodată vrednici de ea, ştiu să se bucure şi de ceea ce, bun fiind, dar firesc, trece nebăgat în seamă, cum ar fi să fii sănătos sau liber sau la casa ta. Sau de faptul că necazurile îţi îngăduie şi un mic răgaz, că ai conştiinţa împăcată şi curată sau, de ce nu, că nu este chiar atât de rău cât ar putea să fie. Am auzit în privinţa aceasta sfada unora: că adică a spune „bine că nu-i mai rău” este o slăbiciune, că face jocul stăpânirii, care ne vrea mulţumiţi cu puţinul pe care ni-l dă, că este o demitere de la datoria de a-ţi reclama drepturile tale legitime. Numai că aceştia încurcă două planuri distincte: poţi foarte bine să ai dârzenia şi curajul de a lupta pentru îndreptarea lucrurilor şi în acelaşi timp să te bucuri de ceea ce ai, gândindu-te că barem nu te afli la vreme de război sau de molimă, că nu ai a te teme de zbiri, că nu eşti supus la cazne, că îi poţi, cât de cât, ocroti pe ai tăi, că trăieşti în iubire şi în bună pace, că ţi-s copiii zdraveni şi voioşi, poate chiar deştepţi şi poate chiar frumoşi sau amândouă la un loc.
