Mai bine zis despre aşezarea omului vrednic la locul unde vrednicia lui slujeşte bunului mers al întregii comunităţi. Voi porni de la două postulate: unul, acela că, într-o lume bine rânduită, fiecare loc este ocupat de cel mai vrednic să-l ocupe, adică de cel mai potrivit aşezării sale acolo dintre toţi candidaţii posibili; al doilea, că o comunitate umană nu poate fi socotită ca „bine rânduită” decât atunci când dezideratul din primul postulat este satisfăcut.
E adevărat însă că numai cineva lipsit de simţul realităţii şi ignorând istoria ar putea afirma că o asemenea comunitate a existat vreodată. Dar diferenţele dintre mai buna sau mai reaua funcţionare a unui corp social dat depind de gradul în care el se apropie de forma ideală a selecţiei şi a distribuirii competenţelor.
Competenţa, ştim cu toţii, este calitatea unui om de a se pricepe bine la ceea ce face. Deci de a avea înzestrările, cunoştinţele şi experienţa necesare şi suficiente bunei exercitări a unei funcţii date. Competenţa trebuie să fie criteriul fundamental şi condiţia sine qua non a oricărei selecţii şi promovări. Se cade însă degrabă adăugat că sfera vredniciei este mai cuprinzătoare decât aceea a competenţei. Cineva competent pentru o funcţie este cu adevărat vrednic de ea numai dacă este şi destoinic, dacă are, în plus, hotărârea de a-şi exercita competenţa. Altfel, competenţa lui e zadarnică. Pentru a spune că omul sfinţeşte locul pura competenţă nu ajunge, este nevoie de deplinătatea vredniciei.
Dar, pentru ca omul potrivit să ajungă la locul potrivit şi să rămână acolo după vrednicia sa, mai trebuie încă ceva, hotărâtor: organizarea şi funcţionarea societăţii în vederea promovării prioritare a omului vrednic. Există însă multe societăţi în care lucrurile se petrec altfel, dacă nu chiar pe dos. Prevalenţa criteriului politic, „relaţiile”, veresia, cumetriile şi nepotismul, intervenţiile unde trebuie, pilele, mita, mai scurtul sau mai lungul lanţ al slăbiciunilor, care slăbesc şi macină puterea unei societăţi de a fi ceea ce se cuvine să fie şi ar putea să fie. Toate acestea duc nu doar la un sistem de selecţie şi de promovare defectuos, ci la ceea ce se numeşte antiselecţie: alegerea, cu grijă, a omului celui mai nepotrivit. Iar acolo unde funcţionează antiselecţia operează automat şi principiul de a menţine pe cei mai mulţi la nivelul de incompetenţă la care au fost promovaţi, de a nu-i ajuta să înveţe, să se specializeze, de a nu-i lăsa nici măcar să câştige experienţă, mutaţi de ici colo. Pe de altă parte, adevăratele competenţe, de care nici o societate nu duce lipsă, sunt ţinute jos sau deoparte sau unde nu le e locul. Lăsate pradă crâncenei conspiraţii a incompetenţilor gata instalaţi.
Dar, acolo unde aceste racile sunt înrădăcinate, cine să schimbe toate acestea? De unde să apară instanţele competente şi incoruptibile care să pună, mereu şi pretutindeni, pe omul potrivit la locul potrivit? Cine să stârpească această formă fundamentală şi dezastruoasă de corupţie care grevează pe durată lungă viitorul? Când îşi va dobândi vrednicia locul de care este vrednică?
Cuviinţa
Fără excepţie, în toate marile civilizaţii a funcţionat, secole de-a rândul, un cod de politeţe, un ritual al relaţiilor dintre oameni. Există limbi, ca japoneza, în care normele de politeţe pătrund chiar în structura gramaticală. Variabil după locuri şi vremi, după istorii şi rase, esenţa imperativului de politeţe este aceeaşi: să nu te porţi cu ceilalţi aşa cum îţi vine, ci aşa cum se cuvine, după cuviinţă. Cu alte cuvinte, să-ţi pui pornirile naturale şi spontane sub controlul unor norme de comportare, aceleaşi pentru toţi în împrejurări similare. Spre folosul tuturor, libertatea individului se află astfel îngrădită de nişte legi nescrise, consacrate de timp, consolidate într-o tradiţie. Legi care nu sunt de natură juridică şi nici, în primă instanţă, de natură morală. Ele au forţa unei instituţii nevăzute şi atotprezente şi în ele se exprimă trecerea de la barbarie la civilizaţie. Prin natura lor, se extind asupra tuturor comportamentelor din sfera relaţiilor dintre indivizi: formule şi gesturi de adresare sau de salut, felul de a mânca şi de a te îmbrăca, controlul manifestărilor fiziologice sau pasionale, participarea la ceremonii, relaţiile ierarhice, ospitalitatea, maniera de a cere, de a accepta şi de a refuza, prezentările şi separările, până la felul de a merge sau de a gesticula. Dar care le e rostul? Este destul de simplu: asigurarea respectului faţă de fiinţa umană, în calitatea ei de fiinţă umană. Invers, orice comportament contrar unui cod de politeţe exprimă lipsa de consideraţie pentru semenii tăi, ca semeni, fiinţe de aceeaşi esenţă ca tine. Dar, se va spune, nu toţi semenii noştri sunt vrednici de respect. Şi e adevărat. Numai că şi ei sunt oameni şi, ca atare, chiar fată de ei trebuie să existe un comportament politicos, care să-i aşeze la locul lor, fără să violeze demnitatea inerentă fiecărui om ca om. Mai trebuie să înţelegem şi în ce constă respectul care se vădeşte prin politeţe. Dacă te porţi cum îţi vine, dacă te laşi antrenat de un impuls de iritaţie ori de violenţă, dacă nu saluţi pe cine şi cum trebuie, dacă umbli în lume neras sau în veşminte nepotrivite, dacă te scobeşti în nas sau te scarpini în văzul tuturor (şi, în genere, dacă eşti nesimţit), dacă mănânci ca un sălbatic şi emiţi sunete nesociale, dacă ţi se pare de prisos să mulţumeşti sau să-ţi ceri scuze, dacă fluieri în biserică şi râzi la înmormântări, dacă eşti excesiv de familiar cu cine nu trebuie sau trânteşti uşa în nas ori telefonul în ureche, dacă te răsteşti sau tai vorba sau vociferezi sau întorci spatele după cum ţi se năzare, şi câte altele, te porţi ca şi când celălalt sau ceilalţi n-ar exista sau ar exista fără ca ţie să-ţi pese de ei, ca nişte entităţi neglijabile. Se crede, de către mulţi, că politeţea trebuie practicată doar faţă de cei cu care te afli în relaţii mai îndepărtate sau care au un ascendent asupra ta, şi că faţă de ai tăi îţi este îngăduit să te porţi oricum. Cine crede sau se poartă aşa nu poate fi de fapt politicos cu nimeni, este grosolan şi necioplit în însăşi fibra lui. Şi este de obicei, când iese în lume, prefăcut şi slugarnic, incapabil de adevărata urbanitate, curtoazie şi delicateţe. Şi mai sunt unii care socotesc că politeţea însăşi este ipocrizie şi minciună, un fel făţarnic de a-ţi ascunde pornirile tale adevărate. Aceştia afişează o sinceritate deşănţată şi ofensatoare (pe care n-o tolerează din partea altora), o lipsă de jenă şi de reţinere pe care le consideră naturaleţe şi autenticitate, şi chiar un protest ostentativ şi sfidător împotriva unor rânduieli detestate. Înseamnă că n-au înţeles nimic din natura profundă a politeţii şi că transferă în mod arbitrar prescripţiile ei în sfera, totuşi distinctă, a moralităţii. În sfârşit, trebuie făcută o deosebire între practicarea pur formală şi rece a politeţii, care oricum este mai bună decât grosolănia, şi politeţea însoţită de căldură şi de zâmbet, de cordialitate şi de solicitudine. Acest lucru se întâmplă acolo şi atunci când se atinge hotarul dincolo de care respectul subiacent politeţii tinde să devină dragoste de ceilalţi, nu de unul sau de altul anume, ci de toţi, ca oameni cu aceleaşi dureri şi cu aceeaşi moarte.
Prostia
Prostia, ca slăbiciune a minţii, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic: cineva este prost aşa cum are ochii albaştri sau muşchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparenţă disparate. Cum lumea îi este greu de înţeles, o potriveşte el cumva puţinei sale înţelegeri, punând de bine, de rău la un loc noţiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga şi bogata tradiţie a prostiei omeneşti. Lucru firesc, pentru că, neputând abstractiza, prostul trebuie să se folosească de generalizări gata făcute de alţii, la fel de proşti ca şi el, dacă nu mai rău. Într-adevăr, dintre două sau mai multe posibilităţi, prostul o alege fără greş pe cea mai stupidă şi apoi se odihneşte asupra ei. Ar fi de scris o morfologie a prostiei, în care diversele ei manifestări să fie elaborate şi sistematizate ca paradigme, şi o sintaxă a ei, adică o teorie a felului în care se desfăşoară prostia, a dezacordurilor, a pleonasmelor şi a elipselor ei, care nu sunt o economie de expresie, ci simple lacune prin care se strecoară incoerența. Prostul nu are o clară conştiinţă de sine, nu învaţă din experienţă şi ca atare nu este autocorectiv. Prostia se hrăneşte din puţinul ei şi se regenerează din propria ei substanţă, rămânând mereu egală cu sine. Într-o însemnare intitulată Caracter de prost, Eminescu vorbeşte de „Luarea metaforelor ad litteram şi de „Stăruinţa într-o neghiobie”. Într-adevăr, şi e o observaţie subtilă, cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparaţiei, a cărui absenţă este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparaţie desfăşurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbeşti de noaptea nefiinţei, el crede că se lasă întunericul şi aprinde lampa. Cât despre „stăruinţa într-o neghiobie”, ea este una din principalele caracteristici, şi dintre cele mai de temut, ale omului prost, care, pe cât de uşor concepe o idee neroadă, pe atât de greu se desparte de ea. Mobilitatea şi readecvarea sunt prerogative ale inteligenţei. În tradiţia românească avem, cât priveşte prostia, o scurtă capodoperă, Povestea lui Creangă unde o femeie neroadă îşi prohodeşte pruncul la gândul unei primejdii ipotetice şi lesne de înlăturat; un om, ca să aibă lumină în casă, cară soarele cu baniţa, un altul dă să-şi dărâme casa ca să scoată carul înjghebat în ea, un altul caută să zvârle nucile în pod cu furca, altul, în sfârşit, se căzneşte să suie vaca cu funia în şură, gata s-o sugrume. Prostul nu se descurcă în plan pragmatic pentru că încurcă până la catastrofă relaţia dintre mijloace şi scopuri. În sângele lui curge, ca o esenţă tare, o chintesenţă a ceea ce în germană s-ar putea numi Urdummheit, prostia originară, cea de la obârşia vremilor.
Numai că această infirmitate şi deficientă a intelectului nu este întotdeauna inocentă, şi atunci încep necazurile. Într-adevăr, prostul e şi el om şi trebuie să o scoată cumva la capăt pe lumea asta, şi cât mai bine dacă se poate. Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante şi nocive în ordinea moralităţii. Neştiind ce statut are şi ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă iţele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăţi, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor şi susceptibil, neştiind de glumă, imaginează conspiraţii mondiale şi vorbeşte ca un profet, mai şi găsind pe cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic şi tinde să facă din maxima acţiunii sale o lege universală. Şi, neştiindu-şi lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic şi mai întotdeauna trufaş, pentru că prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Iar când se întâmplă să fie şi harnic, simţind în chip obscur că trebuie să-i substituie calităţii cantitatea, umple şi încurcă domenii întregi de activitate cu produsele sale inepte sau de-a dreptul delirante şi e adesea răsplătit pentru asta cu distincţii şi ranguri. Dar cel mai rău este că prostul, ajuns într-o situaţie critică din propria lui prostie, devine feroce şi poate fi bestial. Mulţi oameni au pierit zdrobiţi de prostia biruitoare. Puţinătatea spiritului naşte monştri.
Dar adevărata primejdie a prostiei stă în mulţimea proştilor: ne place, nu ne place, lumea e plină de proşti. Tot Creangă zice că, dacă prostia ar durea, uliţele ar vui de zbieretele proştilor. Iar lumea lui Caragiale, când mai explicit, când mai puţin, conţine o cantitate explozivă de proşti de toată seama. Prin mulţimea lor devin periculoşi. Mai ales că ticăloşii inteligenţi ştiu să se folosească de cei proşti pe scară istorică, exploatând ticăloşia oarbă şi tâmpă care dospeşte în prostia omenească. Îi investesc cu putere, ţinându-i însă la cheremul lor, şi apoi îi asmut împotriva noastră ca pe o haită. Îi mai ţineţi minte pe activiştii obtuzi, trufaşi şi brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Şi nu-i simţiţi cum mişună încă printre noi, travestiţi, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori şi autoritar ca guvernanţi, trezind ecouri de prostie de-a lungul şi de-a latul ţării, răscolindu-i întunericul şi ura pe care o emană întunericul? Ba simţim, prea bine simţim, şi poate tot mai este ceva de făcut. Iarăşi Eminescu, vorbind de moftangii, spune într-un loc: „Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei”. Bine ar fi să nu mai aibă parte de ele, pentru că mare primejdie este pentru obşte înălţarea proştilor în ranguri şi dregătorii. Păcat de-o biată ţară, i-ar fi de ajuns ticăloşii.
Mediocritatea
La originea lui, cuvântul mediocritate exprima calitatea a ceva care se află „la mijloc între poalele unui munte şi pisc”, aşadar nici jos, nici sus. Nici alb, nici negru: cenuşiu; nici rece, nici cald: căldicel. De fapt, dacă dăm cuvintelor bun şi rău sensul lor cel mai general şi mai abstract, mediocru înseamnă nici bun, nici rău, ceva care se află la mijloc, între ele, şi se află acolo prin statutul său definitoriu. Fireşte, în lume nu toate pot să fie numai în vale sau numai pe culmi, există pretutindeni ceva între ele, o realitate mediană tot atât de reală şi de legitimă ca şi extremele ei. Şi atunci e cazul să ne întrebăm de ce calificativul mediocru a ajuns să aibă un sens peiorativ: dacă spui despre cineva că are o inteligenţă mediocră sau, mai rău, că este un om mediocru, îl jigneşti. În fond ce este atât de rău în a nu fi nici stupid, nici genial, nici ticălos, nici sfânt? Nu suntem oare aşa cei mai mulţi dintre noi? Nu e de găsit altă explicaţie decât aceea că omul mediocru se crede întotdeauna mai mult decât este şi vrea să fie tratat ca atare, să uzurpe locul excelenţei, să se afle sus, în vârf. Aşa putem înţelege cum sensul depreciativ al cuvântului s-a născut din reacţia noastră la ifosul mediocrităţii şi la dorinţa ei de a se afla mereu în frunte, în locul celor cu adevărat buni. Mediocru se spune întotdeauna de sus în jos: ar fi greu să auzi pe un om prost sau netrebnic denunţându-l pe altul că este mediocru.
Dar, alături de mediocritatea veleitară, adesea agresivă, se află printre noi şi un alt tip de mediocritate, aceea mulţumită cu ea însăşi, incapabilă să vadă sau să înţeleagă ceva mai presus de firea sa, închisă în sine şi înspăimântată de orice risc. Omul mediocru e lipsit de nobleţea vreunei dăruiri sau generozităţi, el îşi trăieşte viaţa într-un chip meschin, neînsufleţit de nici un avânt. Meschine sunt şi visele lui. Nu este în stare să fie măcar cu adevărat avar sau cu adevărat laş. Nu e nici măcar foarte prost şi nu e niciodată un ticălos în toată legea. Şi, pe de altă parte, se uită uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el şi îi judecă în numele unor principii înguste, cel mai adesea nişte triste prejudecăţi, socotite de el, cu o îndărătnicie obtuză, drept infailibile. Vede necumpătare, nechibzuinţă, necugetare în orice act care trece de strâmtele hotare ale vieţii şi ale minţii sale, iar marile pasiuni şi marile pierzanii îl înspăimântă ca nişte furtuni. În faţa marilor idei, la care de fapt nu are acces, stă uneori perplex, dar cel mai adesea incredul şi mefient, dacă nu chiar indignat. Iar când ceva din excelenţa lumii îi trezeşte totuşi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea să participe şi el cumva, dar fără efort şi fără risc, de la locul lui căldicel. De acolo poate să rişte prin procură, asistând la performanţele vedetelor, ale atleţilor, ale golgheterilor şi ale eroilor în general. Cu grijă să nu-l tragă vreun curent, să nu-şi provoace vreo indigestie, să nu-şi depăşească bugetul bine socotit, să nu cumva să-i intre în casă şi în viaţă insolitul şi neliniştitorul. Dacă ar bate Dumnezeu la uşa lui, s-ar teme să-i deschidă. Omul mediocru este o crisalidă din care niciodată nu se vor naşte aripile unui zbor.
De aceea mediocritatea, în toate formele ei, este atât de nocivă. În chip inerent foarte răspândită, ea se insinuează pretutindeni ca o pecingine, prezenţa ei e masivă, multiformă, adeseori copleşitoare, caută să se impună, ocupă posturi, îşi ia aere de onorabilitate, îşi arogă drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales când e insistentă şi harnică şi, pe de altă parte, când cei de o seamă, pleava mediocrilor, se asociază şi se solidarizează, cum se întâmplă de cele mai multe ori, nu atât între ei, ci împotriva a tot ceea ce simt că îi depăşeşte. Apoi, prevalându-se de nişte forme prea generale, se statorniceşte, sinistra mediocritate prinde rădăcini şi porneşte să niveleze lumea după chipul şi asemănarea ei, măcinând mărunt tot ce este mai presus de ea, vânturând prin veacuri un neant cenuşiu.
Prejudecăţile
Ne-am obişnuit să tot dăm vina pe alţii de starea în care ne găsim. Şi este negreşit adevărat că forţe pe care nu le mai putem controla şi de a căror lucrare în istorie nu eram responsabili ne-au vătămat şi ne-au alterat cât poate încă nu ştim sau, oricum, nu ştim încă la nivelul conştiinţei active a întregii naţiuni. E vremea să ne cunoaştem, să ştim cu adevărat ce am fost, ce am devenit, ce stă în puterea noastră să schimbăm şi ce stă în firea noastră să rămânem mereu. Ar trebui să încercăm să ne privim, ca popor, cu detaşare şi cu seninătate şi, pentru că este nevoie, cu asprime. Să avem curajul dreptei judecăţi de sine. Menirea oamenilor luminaţi ai acestui neam s-ar cuveni să fie şi aceasta, şi o parte din energia lor ar trebui investită într-o mai adâncă înţelegere a lucrurilor, în analiza critică a fiinţei şi a istoriei noastre naţionale, şi nu cheltuită în vrajbe contingente şi, până la urmă, sterile. Ne place ca, împărţiţi în tabere incompatibile, să dăm mereu vina unii pe alţii sau, cu toţii la un loc, pe cei străini de noi. Suntem o singură comunitate, la al cărei bine şi rău contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi câţi am fost şi suntem şi o să mai fim. Iar un fericit echilibru de forţe nu poate fi instituit în favoarea binelui fără un adânc şi cinstit examen de conştiinţă colectivă.
Numai că între noi şi adevărul despre noi stau (printre alte lucruri, de cercetat la locul lor) prejudecăţile. Active, tenace, atotprezente ca un rău endemic. Însumate, ne fac opaci la adevăr şi nedornici să-l aflăm, chiar ostili oricărui demers de revizuire. Fireşte, nu este societate umană în care să nu opereze prejudecăţile. Gravă la noi este însă persistenţa lor îndărătnică, uneori seculară, caracterul lor preponderent şi prioritar în detrimentul judecăţii. Încremenirea în prejudecăţi. Ferocitatea împotriva celor care încearcă să le exorcizeze. Judecăţile se întemeiază pe fapte certe, pe evaluarea lor corectă şi nepărtinitoare, pe corelarea concluziilor într-un ansamblu coerent. Prejudecăţile, la rândul lor, se hrănesc şi proliferează din informaţii deficitare sau măsluite, din crâmpeie răzleţe, din evaluări pripite, toate turnate în tiparele preexistente ale voinţei de a crede aşa şi nu altfel. Adesea din simple închipuiri. Prejudecăţile sunt, în multe feluri, mai nocive decât minciunile, decât falsul pragmatic deliberat. Acela, falsificându-l, pleacă totuşi de la un adevăr ştiut. Prejudecăţile implică asumarea neverificată a falsului rămas fără referent în lumea adevărului. Cine are prejudecăţi crede în ele ca în litera Evangheliei, stăruie în ele cu încăpăţânare şi se complace în ele. Ca şi când ar fi adevăruri dovedite şi irecuzabile. De fapt, prejudecăţile sunt doar simulacre de judecăţi, sunt travestirea în veşmintele adevărului a unor pasiuni preexistente oricărei elaborări conceptuale. Spaime obscure, pofte şi jinduri, complexe, duşmănii iraţionale, aspiraţii găunoase, vanităţi şi orgolii, speranţe deşarte, frustrări şi invidii, sălbatice gelozii, vinovăţii ascunse, toate, ca într-un funest bal mascat, se costumează în adevăruri şi, mult mai grav, se cred adevăruri şi vorbesc limba lor. Odată instalate, prejudecăţile tind, profitând de un teren sau de o conjunctură prielnică, să se înmulţească. Şi se înmulţesc din ele însele, invadează întregul cuprins al minţii şi mereu mai multe minţi. Iar pe un set de prejudecăţi gata existent se clădesc altele şi altele, tot mai aberante. Unele, cele mai pernicioase, se încing şi iau foc, transformându-se în fanatisme agresive. Nu scapă nimic de ele, de la prescripţiile de sănătate până la rasism, trecând prin creşterea copiilor, influenţa zodiilor, latura ocultă a personalităţilor publice, rolul hotărâtor al conspiraţiilor mondiale, pericolul galben, sfârşitul lumii, firea femeilor, respectiv a bărbaţilor, valoarea nutritivă a alimentelor şi cea curativă a leacurilor, caracteristicile, mai ales negative, ale altor neamuri, Eminescu martir şi luceafăr, românul verde, marile virtuţi strămoşeşti. Superstiţiile sunt şi ele prejudecăţi şi ne sporesc spaimele şi precauţiile legitime cu atâtea altele, pur imaginare. Superstiţiile, ideile gata făcute şi devenite fixe, crezurile stupide şi contagioase, ura cu care ne alimentează atâtea ideologii: sisteme de minciuni asimilate ca adevăruri şi devenite prejudecăţi. Ura dintre oameni şi oameni pentru că nu cred în aceleaşi nerozii, pentru că preferă, fie şi numai din lene, să nu gândească, punându-se astfel într-o relaţie falsă cu ei înşişi şi cu ceilalţi. False şi nocive, adesea primejdioase, cum primejdios poate fi doar răul care, încuibat în noi şi rătăcindu-ne mintea, ne refuză adevărului.
Dreptatea
În ierarhia valorilor care fac posibilă convieţuirea umană, dreptatea, ca realitate şi ca noţiune, este fundamentală. Libertatea însăşi nu se poate institui într-o lume fără dreptate, adică fără un principiu coercitiv în raport cu disfuncţiile şi cu excesele libertăţii, care aduc daune corpului social şi indivizilor care îl compun. Iar egalitatea, când este să aibă un sens, este egalitatea în faţa legii.
Dar, ca principiu coercitiv, ca o constrângere egalitară impusă ansamblului social, dreptatea are un statut singular: ea este consimţită şi chiar reclamată de oameni ca să poată trăi împreună în bună rânduială, este un antidot împotriva a tot ce înseamnă act arbitrar, impus prin forţă, este tocmai îngrădirea arbitrarului prin arbitraj legiferat şi instituţionalizat.
Istoria civilizaţiei începe cu apariţia în comunităţile umane a legii, fie ea datină sau legiferare scrisă, şi a instanţelor care s-o aplice şi s-o impună. Primii cârmuitori erau investiţi cu funcţia judiciară. Din îndepărtatul trecut mai străbate până la noi amintirea Codului lui Hammurabi, rege al Babilonului din al XVIII-lea veac de dinaintea erei noastre; gravat pe o coloană de bazalt, îl mai putem vedea şi azi la Luvru. În memoria omenirii, Solomon, fiul lui David, a rămas nu doar pentru că a înălţat Templul din Ierusalim, astăzi spulberat, ci mai ales pentru felul în care ştia să împartă dreptatea. Printre cei mai iluştri oameni ai lumii greceşu se numără Licurg, legislatorul Spartei, şi Solon, care a dat legi Atenei într-un ceas de cumpănă al vremii, iar temeiul oricărui drept în istoria legislaţiei europene a fost dreptul roman, încununat în secolul al VI-lea d.Hr. de marele corpus de legi al lui Iustinian.
Într-adevăr, pentru ca o comunitate să se poată bucura de dreptate este nevoie, întâi, de instituirea unor legi acceptate de cei mai mulţi şi, apoi, de instanţele care împart dreptatea, cu drepturile şi cu îndatoririle care decurg din ea şi care au capacitatea de a o impune, executându-şi sentinţele. Orice om nedreptăţit trebuie să găsească dreptate, orice om care încalcă legea trebuie pedepsit, oricine ar fi el. Dintre cele trei puteri ale unui stat democratic, două se află în sfera dreptului: puterea legislativă şi cea judecătorească. Lucrul acesta măsoară însemnătatea dreptăţii într-o societate bine rânduită. Mai mult, ele trebuie să fie radical independente de puterea executivă, care ea însăşi este supusă legii. Pentru ca dreptatea să domnească între noi se cade ca tot ce ţine de puterea legislativă şi de cea judecătorească să fie sustras oricărei influenţe sau presiuni care s-o abată de la menirea ei. Omul legii trebuie să fie nepărtinitor şi incoruptibil – şi pentru asta trebuie bine ales şi bine răsplătit – şi inamovibil, adică să nu poată fi mutat sau destituit după bunul plac al nimănui, nici măcar al ministrului de resort sau al şefului statului. Procedura judiciară trebuie să aibă în vedere numai statornicirea scrupuloasă a adevărului, cântărirea faptelor şi a circumstanţelor şi neabătuta aplicare a legii.
Nimic nu vădeşte mai limpede şi mai brutal reaua funcţionare a unei societăţi decât fie instituirea unor legi nedrepte, fie nerespectarea legilor bune sau atât de bune cât pot fi într-un moment dat al istoriei. Deci, pe de o parte, interese de grup politic sau economic pot duce la promulgarea unor norme dăunătoare corpului social în ansamblul lui. Pe de alta, puterea poate influenţa justiţia în vederea lăsării nepedepsite a unor abuzuri de tot felul, acte de corupţie, acte veroase, delapidări de anvergură, aproprieri ilegale. Protejaţi de sus sau între ei, autorii unor asemenea fapte prosperă, îmbolnăvind organismul social şi aşa bolnav. Până când domniei bunului-plac îi ia locul domnia dreptăţii. Oricât ar dura acest proces, el merită răbdarea noastră istorică.
*
Aproape că nu există subiect mai îndelung dezbătut de mintea umană decât acela ai dreptăţii. Nu e însă locul aici pentru un istoric cât de sumar al problemei, dar mi se pare vrednic de pomenire faptul că în anii şaptezeci ai acestui secol au apărut câteva cărţi fundamentale care sintetizează întreaga tradiţie, ţin seama de greaua experienţă a secolului şi propun soluţii noi, cu o mare gravitate şi elevaţie intelectuală. Voi menţiona câteva dintre aceste cărţi, în nădejdea că, într-un fel sau altul, vor pătrunde şi în cultura teoretică de la noi. Neştiute sunt căile Domnului şi lucrarea în timp a minţilor omeneşti. Iată: John Rawls, A Theory of Justice (Oxford, 1972), Robert Nozick, Anarchy, State and Utopia5 (New York, 1974), Michael Oakeshott, On Human Conduct (Oxford, 1975) şi F.A. Hayek, Law Legislation and Liberty (1973–1979, publicată într-un singur volum la Londra în 1982). Din cea dintâi îmi voi lua îngăduinţa unui scurt citat: „Dreptatea este cea dintâi virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este al sistemelor de gândire. O teorie, oricât de elegantă şi de economică, trebuie respinsă sau revizuită dacă este neadevărată. De asemenea, nişte legi sau nişte instituţii, oricât de eficiente şi de bine orânduite, trebuie reformate sau abolite dacă sunt nedrepte. Fiecare persoană posedă o inviolabilitate întemeiată pe dreptate, iar aceasta nu poate fi nesocotită nici măcar în numele bunei-stări a unei societăţi în ansamblul ei. Din acest motiv, nedreptatea tăgăduieşte ideea că pierderea libertăţii pentru unii este legitimată printr-un mai mare bine al celorlalţi. Dreptatea nu permite ca sacrificiile impuse câtorva să cântărească mai puţin decât suma mai mare de avantaje de care se bucură mulţi. Prin urmare, într-o societate dreaptă egalitatea drepturilor cetăţeneşti este considerată garantată; drepturile stabilite de justiţie nu sunt supuse vreunei negocieri politice sau calculului intereselor sociale […]. Fiind virtuţi primare ale activităţilor umane, adevărul şi dreptatea nu admit compromisuri (John Rawls, A Theory of Justice, pp. 3–4).
Adevărul
Adevărul este unul singur. El nu se schimbă. El cuprinde toate lucrurile care ating inima – onoarea şi mândria şi mila şi dreptatea şi curajul şi iubirea […] şi dragostea de dreptate şi de libertate. Ele, toate acestea, ating inima şi lucrurile de care se leagă inima, devin adevăr, atât cât putem cunoaşte noi adevărul, înţelegi acum?
Faulkner, Ursul
Dintre toate relele care ni s-au făcut, şi atât de evident ni se mai fac încă, minciuna este cel mai mare. Cel mai vătămător şi cel mai blestemat, pentru că din el derivă toate celelalte. Ar merita să facem cândva o genealogie a negativului, arătând cum minciuna se află la obârşia fiecărui rău omenesc luat în parte. Până şi cele şapte păcate capitale din doctrina creştină, trufia, zgârcenia, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia şi lenea, sunt reductibile la o formă sau alta a neadevărului față de alţii şi față de sine. Iar valoarea morală fundamentală este adevărul. Şi nu vom întreba, ca procuratorul Pilat, „Ce este adevărul?”, pentru că de fapt ştim prea bine cu toţii, şi ştiu şi aceia care, de-a lungul istoriei sau înăuntrul vieţilor, şi-au dat şi îşi dau atâta osteneală să-l ascundă sau să-l măsluiască şi, mai mult, care s-au străduit mereu să dea minciuna lor drept adevăr. Este mult înţeles în vorba lui La Rochefoucauld potrivit căreia ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii.
Nu este mai puţin adevărat că, oricât am şti ce este adevărul, se cere un oarecare efort analitic pentru a-i desluşi determinările. Nu voi zăbovi asupra adevărului ştiinţific sau filosofic, şi în genere teoretic. Totuşi se cuvine să ne amintim câtă suferinţă s-a îndurat şi chiar cât sânge s-a vărsat pentru afirmarea lui în lume, şi cum biruinţa unor idei respinse şi detestate de ordinea constituită a schimbat forme după forme de viaţă. Voi reţine aici, din natura acestui proces, doar un concept, acela al voinţei de adevăr. Sau, într-o formulare mai completă, voinţa de a trăi întru adevăr. De a trăi arătându-te drept ceea ce eşti cu adevărat, nici mai mare, nici mai mic, nici mai bun, nici mai rău. De a nu propune în locul tău o aparenţă şi o amăgire. Falsul existenţial otrăveşte fiinţa umană. Iar cinstea este modul de manifestare a adevărului în sfera acţiunii. Aşa cum minciuna stă la temelia oricărei forme de ipocrizie, înşelăciune, abuz de încredere, cabotinism, trădare, duplicitate, împăunare, slugărnicie şi atâtea altele. Printre care nu puţine se datorează nu atât unei atitudini faţă de alţii, cât unei rele raportări la sine: minciuna de sine şi ascunzişul de sine, fuga de adevărul despre sine, tot ceea ce constituie cumplitul rău omenesc care este conştiinţa falsă.
La temeiul bunei raportări la adevăr stă voinţa de a spune adevărul, coincidenţa dintre declaraţie şi faptă sau gând. Cine are de crescut copii ştie cât de greu e să le aduci pe calea aceasta pe aceste mici fiinţe amorale şi adesea mitomane. Iar când cresc intră în câmpul falsului social îndeobşte şi, nu în cea mai mică măsură, în acela al minciunii instituţionalizate. Trebuie deci învăţaţi din vreme că ocultarea adevărului este îndreptăţită exclusiv în câteva cazuri şi că, în rest, în tot marele rest, rostirea adevărului este o datorie absolută. Cei pe care îi creştem trebuie făcuţi să înţeleagă şi, mai mult, să-şi asimileze şi să trăiască adevărul că în rostirea adevărului rezidă valoarea lor de oameni, în voinţa şi în puterea lor de a spune adevărul şi de a sta martori pentru el, cu orice preţ. Altfel, orice altceva ar izbuti să facă în lume, până la măriri, vor avea rangul cel mai de jos în ierarhia morală a omenirii.
Şi nu-i va mai crede nimeni nici când vor spune adevărul, cuvântul lor nemaiavând trecere, ca o monedă calpă. Şi mai trebuie să ştie că fiecare fals comis generează, în cercuri tot mai largi, urâţenia neîncrederii şi a suspiciunii între oameni, până la răul istoric al falsului instituit ca normă de viaţă.
Calomnia
Toţi simţim că avem de trăit o vreme când, din nu puţine pricini, calomnia se găseşte în largul ei, înfloreşte cu sporită vigoare, prinde în mrejele ei tot mai mulţi oameni, tot mai multe realităţi şi năzuinţe, pângăreşte şi întinează tot mai generos. Mi s-a părut că o încercare de a înţelege mai bine ţelurile, metodele şi rezultatele ei ar putea aduce oarecare folos. Nu pentru că înţelegerea ar duce la vreo îndreptare sau vreo vindecare (acestea trebuie să vină din altă parte), ci pentru că, înţelegând mai limpede şi mai adânc structura unei manifestări a ticăloşiei, ne aşezăm undeva deasupra ei, depăşind stadiul nemijlocit al indignării şi al mâniei. Şi poate, prin obiectivare, chiar şi pe acela al deznădejdii.
A calomnia înseamnă a spune despre cineva un neadevăr, ştiind bine că e un neadevăr, din dorinţa şi cu scopul de a-l discredita. Făcând aceasta, calomniatorul se situează în ierarhia morală mai jos decât denunţătorul, pentru că acesta măcar spune despre tine ceva adevărat şi care, privit cu alt ochi decât acela al instanţei represive, poate fi chiar nobil. Calomniatorul este cel care te denunţă pentru ceea ce n-ai făcut şi nici nu te-ai gândit să faci. Turnătorul descoperă, calomniatorul inventează. Dar, ca să-şi facă invenţia credibilă, are nevoie de câteva mijloace. Întâi, de un simulacru de dovezi, pe care le născoceşte, producând documente false, construind un dosar fictiv şi măsluit (sporit, de câte ori se poate, cu calomnii mai vechi, date drept dovezi documentare). Apoi, această subspecie de ticălos are nevoie de un spaţiu de rezonanţă. Uneori îl găseşte deja existând, dat fiind că, dintr-un motiv ori altul, eşti impopular, rău văzut de cei mulţi sau de cei puţini, potrivnic unei mentalităţi sau unui curent de opinie, eligibil pentru rolul de ţap ispăşitor. Când acest spaţiu lipseşte, are grijă să-l creeze el, răspândind discret zvonuri, făcând insinuări prealabile, răstălmăcind faptele sau scopurile, atribuind intenţii oculte, lăsând să se înţeleagă că ai afilieri suspecte, că ţi-ai falsificat trecutul etc. Profitând de orice: de conjunctură, de o eroare sau o ambiguitate de expresie, de cine ştie ce situaţie în care ai avut nenorocul să cazi. Fireşte, totul cât mai tendenţios cu putinţă şi cât mai veninos. Intoxicarea opiniei este, nu o dată, stadiul care precedă o execuţie capitală. Apoi calomniatorul are nevoie de o poziţie de prestigiu şi de oarecare sprijin de sus (când nu este de-a dreptul încurajat), de garantarea imunităţii, de complicitatea mediilor de informare. În sfârşit, pentru a-şi face cât mai credibilă defăimarea, el trebuie să se înfăţişeze ca un om cel puţin onorabil, dacă nu chiar ca un mântuitor al ţării, în al cărei serviciu se pune în chipul cel mai curajos şi mai dezinteresat şi sub inspiraţia celor mai înalte idealuri. Calomniatorul trebuie să se arate nu drept ceea ce este el cu adevărat, ci drept un sacerdot al virtuţilor civice. Aşadar, ca să reuşească, nu ajunge să enunţe un neadevăr care îi dezonorează victima, este obligat şi să se prezinte într-o lumină falsă, cu semn schimbat. Închizând astfel cercul minciunii.
Dar nu numai o persoană poate fi compromisă prin calomnie, ci şi o idee, un proiect social, un ideal. Iată, de pildă, ce se întâmplă cu ideea de democraţie şi cu instituirea ei incipientă în fazele de trecere de la un regim autoritar-represiv la unul liberalizat: toate elementele conservatoare concură în compromiterea noii stări de lucruri, azvârlind pe piaţă şarjă după şarjă de calomnii bine calculate. Şi totodată profită de strâmtorările inerente tranziţiei, adică se adresează unui corp social aflat în suferinţă reală, inculcându-i o explicaţie falsă a situaţiei. Receptivitatea la acest tip de discreditare provine din faptul că relele trecute sunt uitate, iar relele prezente nu sunt comparate cu ele, ci trăite şi gândite în sine, izolate de binele de azi şi rupte de orice perspectivă de mai bine. Calomnia operează într-o anume atmosferă prielnică ei şi exploatează suferinţele şi nevoile, credulitatea şi setea de senzaţional, incultura politică şi economică, înteţind teama şi izgonind speranţa.
Pe de altă parte, revenind la calomnie în general, ea se poate folosi chiar de un adevăr: scos din context, interpretat tendenţios, supus unui proces de intenţie, un act real al tău, oricât de inocent sau de pozitiv, poate fi înfăţişat ca o culpă.
Mai grav: cel care te vorbeşte de rău este uneori chiar de bună-credinţă. Într-un fel. Prejudecăţi înrădăcinate, lenea de a revizui păreri de mult făcute, incompetenţa pretenţioasă, puţină ostilitate, provocată de nu importă ce faptă a ta, ajung ca cineva să te denigreze fără să aibă deloc sentimentul că greşeşte, poate nici pe acela că se răzbună. I-ai refuzat ceva ilegitim sau peste puterile tale, i-ai trântit copilul la un examen, nu l-ai invitat la cununie, ai trecut pe lângă el pe stradă şi, neobservându-l, nu l-ai salutat, gata, poţi să fii tu Arhanghelul Mihail şi tot se găseşte unul care să spună că ţi-ai vândut sabia de foc la mezat şi o mie care să-l creadă. Şi apoi omul este înclinat să-şi aline plictisul cu orice, dar mai ales cu vorbitul de rău. Calomnia prosperă pe veselul tărâm al bârfei dulci şi-al clevetirii. Cine colportează lucruri bune despre tine n-are haz, cum n-a mai avut haz nici povestea cu nevasta şefului de gară, când s-a aflat că presupusul ei însoţitor galant îi este frate. Iar dacă îţi ia cineva apărarea, i se spune: „las că ştiu eu”. Ştie perfect că nu dintr-o farmacie ieşeai, ci de la o amantă, că te-ai îmbogăţit din speculă, că nu eşti chiar aşa cum te arăţi, uşă de altar, că eşti bastard, vândut stăpânirii, că propovăduieşti idei periculoase, că te duci la biserică doar aşa, de ochii lumii, că oi fi tu specialist, dar ultima ta carte e plină de greşeli (zice un ignorant), că-ţi baţi nevasta. Că eşti tot ce nu eşti.
Calomnia se întemeiază pe două postulate. Unuia i s-a dat expresie în secolul al XVIII-lea francez: Calomniaţi, calomniaţi, tot rămâne ceva, celălalt e aproape universal: Nu iese fum fără foc. Ce decurge de aici este cumplit. Nu există nici măcar o profilaxie împotriva calomniei, oricât ţi-ar fi de curată viaţa şi oricât de bun ai fi. Calomnia este una dintre armele cele mai perverse şi mai periculoase născocite de oameni, una dintre cele mai puternice toxine ale corpului social. Disproporţia dintre facilitatea propagării şi acreditării calomniei şi capacitatea ta de a te apăra este enormă: aproape nimeni nu anchetează veracitatea defăimării, iar dacă protestezi, nu există nici o instanţă decisivă, nici măcar în justiţie, tot rămâne ceva. E ca un foc pe care îl stingi aici şi răbufneşte în altă parte. Şi te pune într-o situaţie imposibilă. Întâi, pentru că, după ce ai fost înjosit prin calomnie, te afli şi mai înjosit dacă ripostezi. Sau chiar te umpli de ridicol. Al doilea, pentru că tot nu te crede nimeni pe deplin: nu iese fum fără foc. Al treilea pentru că orice dezminţire riscă să risipească un neadevăr picant în favoarea unui adevăr plicticos. Şi iată-te victima hulei biruitoare, compromis, cu onoarea pătată, cu reputaţia terfelită, poate pe veci, neputând spera nici măcar într-o reabilitare postumă. De ce te zbaţi, de ce nisipul ucigaş al calomniei te înghite mai adânc.
