În afară de a o citi, folosea cartea ca portofel, ca să păstreze bancnotele.
Domnul Valéry explica:
— Nu mi-a plăcut niciodată să separ literatura de bani.
Domnul Valéry se organiza, deci, în modul următor (acestea erau regulile sale):
Niciodată nu așeza mai mult de o bancnotă între două pagini ale cărții.
La primele pagini așeza bancnotele mai puțin valoroase, iar la ultimele, pe cele mai valoroase.
Și, în loc să folosească un semn de carte ca să marcheze pagina la care rămăsese cu lectura cărții, el așeza, la pagina respectivă, monedele, astfel încât cartea, într-un fel, se făcea mai rotofeie.
La ultima pagină, domnul Valéry își lăsa întotdeauna actul de identitate.
Acesta era desenul pe care îl făcea domnul Valéry ca să-și explice relația cu literatura și cu banii
Și, de fiecare dată când făcea desenul, repeta:
— Niciodată nu mi-a plăcut să separ literatura de bani.
Modul în care proceda domnul Valéry, atât în ceea ce privește lectura, cât și tranzacțiile comerciale, urma, apoi, etape riguroase și imuabile.
Pasul unu era să scoată cu grijă cartea din coperta de plastic.
Apoi, cu și mai mult grijă, ca să nu cadă nicio monedă sau bancnotă, înlătura elasticul care strângea cartea.
Pasul trei era să deschidă cartea la pagina la care rămăsese cu lectura, ceea ce era ușor, dat fiind că acolo se aflau toate monedele de care dispunea domnul Valéry în momentul respectiv.
Fie că era implicat într-o tranzacție comercială, fie că se pregătea să
reînceapă lectura, domnul Valéry răsturna mai întâi monedele în mână, ținând cu grijă cartea, ca să nu cadă nicio bancnotă. Apoi, dacă trebuia să
facă vreo o plată, domnul Valéry căuta bancnotele potrivite, răsfoind cartea de parcă ar fi căutat o frază anume, marcată dinainte.
În caz că deschidea cartea ca să o citească, domnul Valéry, după ce răsturna monedele în mână, le așeza în fișicuri pe masă în fața lui, începând atunci să
dea atenție literelor. Când, în timpul lecturii, domnul Valéry ajungea la pagini între care se afla o bancnotă, muta imediat banii aceia între niște pagini din față.
Dimpotrivă, când era pe cale să termine o carte, toate bancnotele, chiar și cele valoroase, erau mutate în spatele paginii la care ajunsese, adică în spatele monedelor, ceea ce îi provoca întotdeauna o senzație stranie.
Cine trecea pe lângă domnul Valéry și îl vedea, la masa unei cafenele, ținând cu toată puterea, cu amândouă mâinile, cele două părți ale cărții, nu reușea niciodată să hotărască dacă brațele încordate ale domnului Valéry dovedeau avariție crasă sau o iubire profundă pentru lectură.
Furturile
Domnul Valéry avea doi saci negri cărora nu le dădea drumul din mâini când se afla în casa lui cu două încăperi.
Era obsedat de furturi.
Înainte să treacă dintr-o încăpere a casei în alta, domnul Valéry așeza toate obiectele existente în încăpere într-unul dintre sacii negri, intrând apoi în cealaltă încăpere, acum cu inima împăcată.
Când intra din nou în prima încăpere, desfăcea primul sac, scotea toate obiectele și le așeza din nou la locul lor. Al doilea sac, cu obiectele din cealaltă cameră, rămânea acolo, ținut bine într-o mână.
Domnul Valéry explica:
— De asta am puține obiecte. E mult de muncă să le pui și să le scoți din sac.
Când domnul Valéry ieșea din casă, lua cu el sacii cu toate obiectele din cele două încăperi, trecea strada și mergea să le depoziteze în seiful Băncii.
Domnul Valéry explica:
— E doar o măsură de precauție.
Și domnului Valéry îi plăcea foarte mult să deseneze sacii negri, fiindcă erau foarte ușor de desenat.
Umbra
Domnului Valéry nu îi plăcea umbra lui; i se părea că este cea mai rea parte a lui. Astfel, domnul Valéry ieșea din casă numai după ce studia îndelung soarele și se asigura că nu există riscul să îi apară umbra. Domnul Valéry explica:
— E o pată care uneori devine vizibilă și anunță moartea. Și desena
Din acest motiv, domnul Valéry ieșea din casă aproape întotdeauna seara, străbătând, cu o mică lanternă, străzile neluminate.
