din nou, își concentră toată atenția asupra sarcinii, uitând, astfel, câteva clipe, de raționamentele sale.
Și de data aceasta ușa se deschise.
Trucul
Domnul Valéry se îmbrăca mereu în negru. El explica:
— Când oamenii mă văd purtând negru cred că sunt în doliu și, din compasiune, nu-mi mai pricinuiesc alte suferințe.
Și mai spunea:
— Nu poți să suferi mult și încă o dată pe atât. Și ăsta e, de altfel, singurul motiv pentru care în unele zile reușesc să fiu fericit: costumul meu de doliu îi înșală. Și întotdeauna e bună senzația că-i înșeli pe cei mai puternici, adăuga mândru domnul Valéry, neștiindu-se niciodată clar la cine se referea.
Domnul Valéry, totuși, insista:
— E ca o reacție chimică.
Și desena
— Dacă într-o parte e totul întunecat și în cealaltă e totul luminos, tendința e ca partea întunecată să dea întuneric părții luminoase, iar partea luminoasă
să dea lumină părții întunecate. După un timp se ajunge la un echilibru.
(Și atunci domnul Valéry făcea alt desen)
— Trucul meu, spunea domnul Valéry, în timp ce, absorbit de raționamente, îmbrăca un costum alb, trucul meu, spunea el, e să umblu mereu ca în doliu.
Ca să atrag bucuria.
Cei trei oameni
Domnul Valéry nu cunoștea decât doi oameni. Omul care era el, chiar în clipa aceea, și acela care fusese el, în trecut.
Domnul Valéry spunea:
— Dacă voi continua să trăiesc, voi cunoaște un al treilea om.
Și în momentele acelea domnul Valéry zâmbea, cu aerul lui vag și inteligent, în timp ce mergea, satisfăcut, cu pași micuți, în direcția propriului Eu care se găsea în ziua următoare.
— Trecutul are un domn Valéry, prezentul sunt eu, iar viitorul va avea un alt domn Valéry. După calculele mele, eu sunt trei oameni. Cel puțin.
— Cu toate astea, mai spunea domnul Valéry, trei oameni pot fi unul singur dacă se cunosc foarte bine.
Și domnul Valéry explica:
— Dacă alergi foarte repede și spațiul e foarte mic, reușești să te afli în tot spațiul în același timp.
Și desenă
— E posibil să alergi atât de repede încât să te afli simultan în cele trei zone, spuse domnul Valéry, arătând către desenul pe care îl făcuse.
(Să cunoști trei oameni și să fii împreună cu ei unul singur – va mai fi șoptit, în adâncul sufletului, domnul Valéry.) Totuși, domnul Valéry nu avea crize grave de identitate, avea doar crize de ficat iarna.
Cuiul
Domnul Valéry cunoștea oameni aroganți, și nu-i plăceau.
Pentru domnul Valéry, arogant era omul care se crede mai bun decât însărcinarea pe care o are: fie că aceasta este să servească la masă, să scrie sau să picteze un tablou.
Domnul Valéry explica:
— Cunosc oameni care merg pe stradă de parcă ar face o favoare actului de a merge. E periculos să te crezi mai presus de însărcinarea ta, explica domnul Valéry.
— Dacă însărcinarea ta e să bați un cui în perete… (și desena)
— …Și dacă te crezi mai inteligent decât însărcinarea asta, riști să nu nimerești cuiul și să lovești drept în propriul deget.
— Dar nu te poți considera nici mai puțin inteligent decât însărcinarea, pentru că, din inhibiție, riști să nu nimerești nici acum cuiul, și astfel să
lovești, din nou, drept în propriul deget.
