Pălăria
Domnul Valéry era distrat. Nu-și confunda nevasta cu o pălărie, cum li se întâmpla unora, ci confunda pălăria cu părul.
Domnul Valéry avea impresia că umblă mereu cu pălăria pe cap, dar nu era adevărat.
Când trecea pe lângă o doamnă, domnul Valéry avea obiceiul să-și ridice ușor părul de pe frunte, din politețe, crezând că e vorba de pălărie.
Doamnele zâmbeau adesea, în sinea lor, văzând cât este de distrat, dar mulțumeau pentru amabilitate.
Temându-se de ridicol, domnul Valéry începu să ia măsuri de precauție și înainte să iasă din casă își îndesa melonul până la ceafă, ca să fie sigur că îl are pe cap.
Domnul Valéry făcu până și un desen cu pălăria lui și capul văzut de la spate
Domnul Valéry își înfunda atât de tare pălăria pe cap, încât apoi nu mai reușea s-o scoată decât cu mare greutate.
Când trecea câte o doamnă pe lângă domnul Valéry, pe stradă, el apuca pălăria cu amândouă mâinile și încerca s-o ridice puțin, dar nu reușea.
Doamnele își urmau drumul și-l vedeau, cu coada ochiului, pe domnul Valéry transpirând, cu fața roșie de nerăbdare și cu o mână de fiecare parte a pălăriei, trăgând în sus, așa cum se face cu dopurile sticlelor greu de desfăcut. Cum nu puteau aștepta sfârșitul încercării domnului Valéry, care ținea uneori minute în șir, doamnele se îndepărtau înainte să asiste la producerea deznodământului.
Astfel, domnul Valéry trecea, uneori, drept prost-crescut, ceea ce era nedrept.
Cele două părți
Domnul Valéry era perfecționist.
Nu atingea lucrurile care se aflau la stânga lui decât cu mâna stângă, și lucrurile care se aflau la dreapta lui cu mâna dreaptă.
Spunea:
— Lumea are două părți: partea dreaptă și partea stângă, și corpul la fel; iar greșeala apare când cineva atinge partea dreaptă a Lumii cu partea stângă a corpului, sau viceversa.
Respectând cu strictețe această teorie, domnul Valéry explica:
— Eu mi-am împărțit casa în două, cu o linie.
Și desena
— Am delimitat o parte dreaptă și o parte stângă
— Astfel, pentru obiectele din partea dreaptă îmi rezerv mâna dreaptă, și viceversa.
Apoi, pus în fața unei obiecții făcute de un prieten, domnul Valéry explică:
— Obiectele foarte grele le așez cu centrul exact pe linie.
Și desenă
— Astfel, explica domnul Valéry, pot să le car folosind și mâna stângă, și mâna dreaptă, cu condiția să am grijă să le transport cu centrul exact pe linia de demarcare.
— Pentru obiectele ușoare, continuă domnul Valéry, nu-i nevoie să-mi fac atâtea griji: le schimb poziția doar cu una dintre mâini. Mâna corectă, bineînțeles.
— Dar cum se poate menține rigoarea asta în toate situațiile? îl întrebă
același prieten. De exemplu, când sunteți cu spatele, domnule Valéry, de unde știți care e partea dreaptă și care e partea stângă a casei?
Domnul Valéry se arătă aproape jignit de întrebare, pentru că nu-i plăcea să-i fie puse în discuție ideile, și răspunse repezit:
— Eu nu-ntorc niciodată spatele lucrurilor…
(Asta spunea domnul Valéry, dar de fapt, ca să nu greșească, vopsise toată
partea dreaptă a casei, inclusiv obiectele sale, în roșu și toată partea stângă, în albastru. Așa se înțelegea mai bine adevăratul motiv pentru care domnul Valéry își vopsise mâna dreaptă în roșu pe și cea stângă în albastru. Nu fusese un act estetic, cum spunea el. Era mult mai mult decât atât.)
Strănutul
Domnul Valéry se temea de ploaie.
Ani la rând se antrenase ca să mărească viteza cu care se ferea de apa căzută
din cer. Ajunsese un specialist.
