asta… Și continuă, deși Walser, din nefericire, nu mai reuși să audă restul explicației, atât de puternic fu zgomotul venit din partea cealaltă a casei.
Capitolul XIV
De fapt, la prima vedere i se părea fără rost, deși era, desigur, un neinițiat, să fie dărâmat un perete din cauza unei probleme legate de amplasarea inițială greșită a rețelei electrice, dar ce știa el despre asta? își repeta. Un oarecare disconfort, cu toate acestea, i se strecura, inevitabil, în cuget, pentru prima dată, în ziua aceea atât de importantă, în care își inaugura casa cea nouă. Ar fi putut cel puțin, se gândea Walser, să fie informat. Să dobori un perete, ce naiba, are o oarecare semnificație.
— Chiar era necesar? întrebă Walser, la câțiva metri de o aglomerare de cărămizi sparte, împrăștiate, care acopereau aproape cu totul podeaua uneia dintre camere. A fost din cauza electricității?
— Nu, nu… răspunse unul dintre oameni. E mai bine așa, se circulă mai ușor. Se creează o senzație de mai mare confort, unim camerele astea două
și se obține o suprafață enormă.
— Cum?! bolborosi Walser, dezarmat imediat de zâmbetul și de simpatica insistență a interlocutorului.
— E mai frumos așa.
În orice caz, nu fu posibil să continue dialogul, pentru că de afară cineva solicita, urgent, prezența lui Walser. Acesta, serviabil, se îndreptă atunci către exterior.
Capitolul XV
Tăiate în bucăți mai mult sau mai puțin armonioase, de o lățime și o lungime care i-ar fi permis unui om care ar fi urcat până acolo să evite singurătatea, dar neacceptând decât, cel mult, două persoane, și acestea bine alese în ceea ce privește greutatea și lățimea, scândurile de lemn care formau schelele erau montate acolo de câteva ore, și Walser, acceptând modul în care funcționa lumea, observa, fără nicio obiecție, așezarea lor în partea din spate, fără ferestre, a noii sale case.
În rest, nimic altceva. Muncitorii zeloși, pe care Walser nu putea decât să-i admire, ridicaseră în numai câteva ore o structură care să permită urcarea în partea din spate a casei, având în vedere, cu siguranță, repararea unui amănunt oarecare, deși el încă nu aflase precis despre ce e vorba. Walser, acum afară, nu putu să nu se simtă sensibilizat de preocuparea exhaustivă
cu care oamenii aceia încercau să-i restaureze casa abia dată în folosință.
Contemplă apoi, câteva clipe, structura de schele montată – alternanța atât de obiectivă care te făcea să treci cu vederea o anumită știință subtilă
prezentă în acea îmbinare de metal și lemn, metal care se întretăia într-o canalizare, stearpă în aparență, pentru că era lipsită de apă, gaz sau altă
materie cu eficacitate economică clară, dar o canalizare care, în fond, făcea posibil poate lucrul cel mai dificil: urcarea fără pericole, cel puțin fără
pericole excesive, deasupra casei sale.
Bineînțeles că din punct de vedere estetic schelele îl deranjau.
La urma urmei, casa lui era nouă. Nouă nu doar în sensul că era de construcție recentă – ce dracu’, nu trecuse nici măcar o zi –, ci și în sensul în care tinerețea unui lucru este definită de o distanță rezonabilă față de moartea sa. Casa avea un drum lung în față, din dimineața aceea –
momentul inaugurării sale depline –, iar schelele parcă anunțau sau erau deja, chiar ele, manifestarea, acum exterioară, a unei slăbiciuni, a faptului că un lucru anume nu funcționează, a necesității unei reparații.
Ocupația lui era, totuși, alta – cu siguranță, fiecare dintre pașii aceia va fi având un sens tehnic pe care el nu ar fi îndrăznit niciodată să-l discute, mereu respectase menirea și înclinațiile individuale ale fiecăruia.
În sfârșit, unul dintre oameni se apropie.
— Pentru ce sunt? întrebă Walser, arătând spre schele.
— E acoperișul, răspunse omul. Are o gaură.
Capitolul XVI
Era vorba de o crăpătură aparent inofensivă în podul casei.
Walser se întoarse în casă și urcă pentru a vedea cu ochii lui. Era casa lui cea nouă, ce naiba! Și acum o crăpătură în tavan! Micuță, minusculă –
spuseseră. Da, dar era o crăpătură. Avea să vadă cu ochii lui.
Ajuns în pod, urcă pe un banc pe care doi oameni, din considerație pentru evidenta lui nepricepere în asemenea probleme, îl susțineau, simpatici –
unul în fiecare parte.
— Uită-te și dumneata! îi spuseră lui Walser, parcă întristați.
Urcat pe banc, Walser întinse atunci picioarele, apoi brațele și în sfârșit degetele. O gaură! În acoperișul nou. Asta era realitatea.
Dar bineînțeles că acea crăpătură nu era doar atât: ceva ce lipsește.
Dimpotrivă, era exact invers: în clipa aceea Walser simțea că un element oarecare înainta pe acolo – o materie care, venită de sus, îl lovea în cap, parcă pusă pe șotii, îl lovea o dată, apoi încă o dată și se ascundea. Unde?
De unde să știe? Poate pe acoperiș, în unghiul mort pe care Walser nu-l vedea niciodată de acolo.
Loviturile, totuși, își măreau, s-ar spune, intensitatea. Ceea ce la început părea să nu fie decât efectul unei brize oarecare, dezorientate, abătute de la ruta judicioasă a comunității sale, era acum, pentru Walser, o amenințare evidentă – dar o amenințare neargumentată; amenințare fără cauze și fără
cerințe.
Dar ce simțea el, de fapt – el care până atunci fusese atât de senin, bucurându-se de prima lui zi în casa cea nouă? Doar atât: un presentiment firav care venea din capul lui și o propunere la fel de firavă – să-i spunem tentație –, care, venită din exterior și profitând tocmai de crăpătura aceea neașteptată din acoperișul mansardei, se infiltra pe acolo, atingându-l,
trăgându-l, invitându-l la o acțiune pe care Walser încă nu reușea s-o definească, dar pe care o simțea situată în vastul și, când ajungea în sfârșit înăuntru, nesfârșitul câmp al răului: câmp în care nu pătrunsese niciodată și în care niciodată, era sigur, nu avea să pătrundă.
