influențeze cei patruzeci de metri pătrați din jurul său. Provincial în timp este cel care e influențat de după-amiază trecută și pretinde să influențeze, cel mult, următoarele două zile.
Își aminti, apropo de acest lucru, de personajul acela descris de scriitorul T., personaj care era atât de sașiu încât vinerea privea, în același timp, amândouă duminicile. Și Calvino se gândi: Asta da, e o privire lucidă.
Ei bine, pe când după-amiaza era deja la sfârșit, Calvino, afundat pe o stradă
strâmtă, se uită într-o parte și în alta. Erau, în definitiv, două linii drepte paralele, iar el, din pură întâmplare și noroc, era la mijlocul lor.
Înaintă în continuare.
Două linii drepte perfect paralele, iar el la mijloc. Ce noroc! Două linii drepte paralele!
Dar puțin câte puțin ceva începu să se schimbe…
să se schimbe…
Domnul Calvino se opri atunci (tocmai pentru că nu mai putea înainta).
Găsise ceea ce căutau atâția: infinitul. Notă adresa în carnețelul său.
Era la capătul Străzii Sevignon.
Domnul Walser și pădurea
Capitolul I
Ce bucuros este domnul Walser! Printre arbuști, ierburi sălbatice și alte manifestări ale naturii încă aflate în plină și imprevizibilă traiectorie vitală, iată că s-a putut construi – cu ajutorul unui simț tehnic specializat de care numai marea civilizație e capabilă – casa modestă, fără nimic luxos sau ostentativ, o simplă casă de locuit, a lui Walser, un om care se găsește, deocamdată, singur pe lume, dar care vede în construcția aceea în sfârșit terminată – câți ani a durat?! atât de mulți! – o șansă, în fond, să fim sinceri, de a-și găsi tovarăși.
Dacă până atunci absența unui spațiu confortabil, închis, numai și numai al lui, fusese un obstacol insurmontabil pentru executarea practică a anumitor invitații care erau bine statornicite, de mai mulți ani, în capul lui, parcă gata scrise sau verbalizate, acum, în ciuda mirosului pronunțat de nou răspândit de lemnărie, de vopseaua pereților, de însuși zgomotul mașinăriilor necesare vieții lui domestice de om fără tovarăși, dar care, chiar și așa, se vedea clar, se hrănea și murdărea lucrurile, acum, deci, cu noua casă, totul i se părea posibil. Casa nu era pentru Walser doar un loc pe care omenirea i-l smulsese acolo pădurii, spațiului pe care lucrurile neomenești păreau să-l fi revendicat, mai era și un peisaj ideal pentru a începe să vorbească cu alți oameni – și câtă nevoie avea el de asta! Ar fi putut – existau deja canapele!
– să se așeze și să vorbească despre problemele lumii.
Walser își făcuse chiar și promisiunea că va avea întotdeauna ziarul din ziua aceea, pe care îl va aduce dimineața de jos cu aviditatea fizică a celor care aduc acasă apă cu găleata de la fântână. Știa bine că îndepărtarea geografică a casei lui față de un anumit centru în care frecvența întâmplărilor părea să respecte alte reguli punea rolul neînsemnat al ziarului în altă lumină. Era vorba, până la urmă, de menținerea prezenței fizice și, într-un fel, în același timp spirituale a întâmplărilor omenești. Iar aceasta era o sarcină indispensabilă, cu atât mai mult cu cât Walser respinsese de la început posibilitatea de a instala orice artefact tehnic care ar fi permis accesul la imagini. Doar ziarul. Mai mult nu.
Capitolul II
Trebuie spus că această așteptare de a crea un spațiu al său unde să poată
vorbi pur și simplu cu alți oameni, să argumenteze, să dezbată idei mari sau mici, chestiuni privitoare la țări sau continente și chestiuni privitoare la comunitatea restrânsă, această dorință, în fond, a unui climat rațional de conviețuire, nu trebuie confundată cu o stupidă și inconștientă capitulare în fața zgomotului diform al unui oraș. Dimpotrivă, locul în care hotărâse să
își construiască locuința cea nouă nu fusese ales întâmplător. Situată la câțiva kilometri buni de cartierul cel mai apropiat, construcția era înconjurată, după cum s-a spus deja, de o concentrare naturală deloc receptivă la drumeții solitare, atât de mare era păienjenișul crengilor de copaci care păreau uneori absolut incontrolabile – parcă demente; cu atât mai greu de conceput era posibilitatea de avansare a unor lucruri mai late: o simplă roabă, de exemplu, avea o singură traiectorie posibilă pentru a ajunge la casa lui Walser – iar această unică potecă, cu o lățime uneori nu mai mare de doi metri, trebuia apărată, de parcă ar fi fost vorba de o domniță, nu o dată pe zi, bineînțeles, ci categoric (cel puțin) o dată pe lună
de înaintarea tăcută, dar extrem de eficace, a pădurii.
De la un moment dat încolo, când drumul nu mai ducea decât la casa lui, odată depășite toate răscrucile, Walser știa bine că nu va mai putea conta pe nimeni altcineva decât pe el însuși pentru a apăra peticul de pământ organizat pe care bunurile materiale ale civilizației îl construiseră. Oricât de clar ar fi fost specificat prin lege că toate astea nu intrau în responsabilitatea lui personală, ci în cea a comunității, Walser cunoștea, chiar dacă nu în profunzime, oamenii – suficient ca să nu își facă iluzii exagerate. De aceea își cumpărase deja un topor de dimensiuni considerabile, păstrat la loc sigur fără îndoială (aproape ascuns) într-una dintre încăperile cele mai puțin accesibile ale casei, pentru că obiectul acela era pentru Walser o infiltrare aproape de neiertat a agresivității într-un spațiu – al său – care fusese construit pentru a atrage opusul: cordialitatea, strângerea de mână între doi oameni care se înțeleg după o lungă conversație argumentată, o îmbrățișare
înduioșată la o despărțire și, eventual, cine știe – Walser încă mai nutrea speranța aceasta –, un sărut pătimaș, găsirea unei tovărășii definitive.
Capitolul III
Ce bucuros este Walser! De-abia se deschide ușa casei lui – simte el – și intri în altă lume. De parcă n-ar fi doar o mișcare fizică în spațiu – doi pași pe care îi faci –, ci și o deplasare – mult mai intensă – în timp; a piciorului dinapoi care încă mai aduce mirosul de pământ și senzația, deloc obiectivă, dar existentă, că ești înconjurat de lucruri vii pe care nu le înțelegi în totalitatea lor și care nu te înțeleg – elementele pădurii –, a piciorului acestuia dinapoi către piciorul dinainte, care a trecut deja de cadrul ușii, distanța nu trebuie măsurată în centimetrii unui pas, ci în secole, poate chiar în milenii. Când închidea ușa după el, Walser simțea că întoarce spatele inumanei bestialități (din care se desprinsese, desigur, cu miliarde de ani în urmă, o ființă dotată cu o inteligență ieșită din comun – constructorul acela singuratic, Omul) și intră în plinul efectelor pe care acea ruptură între omenire și restul naturii le provocase; o casă în mijlocul pădurii, iată o cucerire a raționalității absolute.
Capitolul IV
În toată casa miroase a nou! Podeaua dintr-un lemn deschis la culoare, bine lustruit, străbate toate camerele, care sunt multe, trebuie spus, atât de multe încât Walser nu e în stare să le numere; un exces, fără îndoială, dar cum să
critici un om care se entuziasmează atât de mult de propriile așteptări, care se folosește de terenul nedorit de nimeni pentru a construi pe cea mai mare întindere posibilă? Cine știe ce are să fie acolo, se gândise Walser în clipele în care proiectase mai multe camere; cine poate ghici ce se întâmplă cu o existență? De fapt, nu construise casa pentru omul singuratic care era el în clipa aceea. Să fie clar, fără să intrăm în detalii: Walser avea așteptări mari.
Capitolul V
Dar acele așteptări avuseseră consecințe. Domnul Walser își pierdea uneori simțul orientării. Trecea dintr-o cameră în alta și apoi din nou în alta, iar când voia să recupereze obiectul pe care îl lăsase în urmă întâmpina uneori dificultăți. Dar cât de mult, în loc să-l irite, îl distra acest lucru! Cât de copilăros se simțea în clipele acelea! Cât de bine înțelegea atunci că toată
evoluția lui de om în toată firea nu-i adusese niciun fel de judecată reținută; exagerase, da, dar ce putea să facă: chiar atunci își începea viața, nu și-o încheia.
Capitolul VI
