Da, frumos răspuns, se gândea Calvino: omoară-l chiar acum! Dar dacă
problemele lumii ar fi numai conjugale, totul ar fi mai ușor. De fapt, principala problemă era alta.
Era vorba, mai mult decât orice, de cuantificarea incontrolabilului. Iată
marea problemă. Să cuantifici ceea ce nu se poate descrie.
— Nu știu să denumesc ceea ce văd, dar pot face un calcul.
Așa gândea uneori Calvino.
Sau mai bine:
— Nu știu să dau nume lucrurilor pe care le văd, dar le pot număra.
În loc să înțeleagă sau să explice, să contabilizeze.
De exemplu, dacă în momentul acela Calvino ar fi fost înconjurat de mai multe lucruri informe, cărora nu le-ar fi cunoscut funcția și rațiunea de a fi, tot ar fi putut să se calmeze numărându-le: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt; opt lucruri pe care nu le cunosc!
Și numărul acesta, atât de familiar, opt, îl calma. Unu, doi, trei… opt monștri. În situația asta, cel puțin avem contabilitatea sub control, se gândea Calvino.
Dar brusc, fără s-o fi chemat, lumea îi ieși din nou în față. Calvino fu cât pe ce să cadă.
Pe trotuar, un capac de fier mutat de la locul său era să îi provoace căderea.
Calvino se opri și se uită înăuntru: diverse țevi cu traiectorii circulare și de alt fel, de parcă cineva ar fi construit un traseu sportiv pentru ca apa să se distreze înainte să devină utilă și atât, în robinete.
Își aminti imediat de relația pe care o avea un om anume cu găurile.
Omul acela se uita mai întâi în sus și apoi într-o parte și în cealaltă, ca să se asigure că nu e niciun pericol.
Abia apoi, complet sigur, se arunca.
Bine, dar nu era momentul să se arunce.
Calvino făcu atunci ceva ce se poate descrie astfel: Șapte inițiative pentru a închide un singur lucru.
Totuși, capacul nu se potrivea cu gaura care îi fusese destinată. Încredință
atunci, cu gingășie, capacul greu de fier în mâinile unui polițist, nu fără a purta înainte o scurtă discuție cu acesta:
— Ăsta e al dumneavoastră.
— Nu, e al dumneavoastră.
— Al meu? Nu. E al dumneavoastră.
Discuția cu polițistul îi lăsase, între timp, o durere slabă, dar persistentă, la degetul mare. Greșeala de a purta o discuție intelectuală cu un capac de fier în mâini... greșeala aceasta nu avea să o mai repete.
De fapt, degetul lui mare fusese, parcă, atins din punct de vedere intelectual.
Îl mișca acum în față și în spate, în dreapta și în stânga, pentru a verifica, în fond, dacă avusese loc vreo avarie sau pană de curent.
Tocmai îndemânarea cu care își folosește degetul mare a dat omului posibilitatea de a cuceri lumea – știa domnul Calvino –, dar degetul mare opozabil al răutății era și el bun pentru traiectorii amoroase detaliate. Iar această confuzie și acest amestec între bine și rău, durere și plăcere, erau departe de a fi unice în lume.
— Ce mai faceți, doamnă?
Întotdeauna amabil, domnul Calvino. Totuși, întâlnirea aceea nu putu să nu-i amintească de o istorie cam neplăcută. Cea a unei femei neobișnuit de urâte care fusese împiedicată (la graniță) să meargă mai departe, pentru că o acuzaseră – și delictul era la vedere – că vrea să facă trafic cu sperieturi.
Și pentru că nici în țara de origine nu o mai voiau, femeia în chestiune rămase pentru totdeauna într-o zonă a nimănui, între două țări, un loc neutru care tolerează mai ușor vidul, plictiseala, urâțenia și alte orori ale civilizației noastre.
— Toate bune la dumneavoastră, doamnă?
Calvino era înzestrat cu o amabilitate insolită. La întâlnirile sociale, chiar și în case străine, se grăbea în actul de a se așeza primul pe diverse scaune, trecând succesiv de pe unele pe altele, când toți invitații încă se mai aflau în picioare – părând deci prost-crescut; dar până la urmă ceea ce făcea Calvino era să le încerce – pe scaune –, pentru ca apoi să i-l poată oferi, în cunoștință
de cauză, persoanei celei mai ilustre care era de față, pe cel mai confortabil și mai demn. Nu era degustător de vinuri, era degustător de scaune.
Calvino își luă la revedere atunci, grijuliu, de la doamnă, și la câțiva metri buni mai în față scoase o hârtiuță din buzunar și își notă următoarele: Provincial
– în spa ț iu
– în timp
Provincial în spațiu, gândi, e cel care este influențat de și încearcă să
