Lopata uriașă rămânea mereu pe pământ, nemișcată, dar la vedere. Iar Calvino folosea minuscula linguriță de cafea pentru a îndeplini sarcina de a transporta mormanul de pământ dintr-un punct în altul, susținând-o cu toți mușchii disponibili. Cu lingurița aceea mică fiecare bucățică infimă de pământ era, parcă, mângâiată de curiozitatea atentă a domnului Calvino.
Răbdător, îndeplinind sarcina, fără să renunțe sau să folosească lopata, Calvino simțea că învață multe lucruri mari cu o linguriță mică.
Soarele
Calvino ținea în mâini o carte a cărei copertă era deja complet decolorată de soare. Ceea ce înainte fusese un verde-închis se transformase într-un verde cât se poate de calm, aproape transparent.
Privi celelalte cărți din raft. Toate își pierdeau puțin câte puțin culoarea originală, de parcă lumina soarelui ar fi mestecat sau ar fi ros – da, aceea părea să fie lucrarea unui rozător subtil – copertele cărților.
De exemplu, o carte așezată cu mai puțin de o lună înainte în locul acela al casei, care se afla, la anumite ore ale zilei, în bătaia directă a soarelui, avea un aspect curios: doar o linie din partea de sus își pierduse culoarea, în timp ce mai jos restul copertei își păstra forța coloritului inițial. Nu se știe prin ce asociere de idei, Calvino își aminti de diferențele între zonele corpului acoperite sau neacoperite, vara, de costumul de baie.
Privi din nou raftul și copertele spălăcite și brusc păru să înțeleagă tot: originea inițială a fenomenului, adevăratele motive ale acelui eveniment care ar fi putut fi clasificat, în mod superficial, doar ca un proces chimic.
Dar nu era chiar atât de simplu. Calvino nu avea de a face cu o simplă
modificare a substanțelor, era la mijloc o voință, o voință puternică, prevăzută, s-ar fi spus, cu mușchi firavi. Iar această voință insuficientă
venea de la soare: soarele voia să deschidă cărțile, lumina lui se concentra, cu toată puterea, pe coperta unei cărți pentru că voia s-o deschidă, voia să
pătrundă până la prima pagină, să citească istorisirile, să mediteze asupra marilor fraze, să se emoționeze la citirea poeziilor. Soarele voia pur și simplu să citească, se ambiționa ca un copil care e pe cale să înceapă
școala.
Calvino medită. De fapt, nu își amintea să fi văzut nici măcar o dată o carte deschisă la soare, la oricare dintre paginile sale. Era un lucru obișnuit ca oamenii, în aer liber, să pună câte o carte pe masă sau pe o bancă în grădină
(sau chiar pe jos), dar întotdeauna, înțelegea acum Calvino, întotdeauna
copertele tari ascundeau conținutul, blocând accesul la cuvintele cele mai însemnate.
Era, deci, vremea ca cineva să acționeze. Era vremea ca cineva să
răsplătească atingerea afectuoasă pe care în unele zile lumina soarelui o proiectează pe chipul omului, liniștit, dar parcă salvându-l de o mare tragedie, de disperare, uneori chiar de sinucidere.
Calvino privi din nou cărțile din raftul contemplat de soare. Își trecu repede privirea asupra cotoarelor. Alegea o carte pe care să o citească cineva. Cu mare atenție avea să aleagă cartea cea mai potrivită; nu avea să aleagă, a se remarca, conform gustului său, ci conform gustului altcuiva. Și în sfârșit scoase cartea. Iată o bună carte de început pentru un cititor! exclamă
Calvino pentru sine.
O deschise la prima pagină, după ce trecu de fișa tehnică (cine vrea s-o citească?), și așeză cartea, așa, deschisă, la începutul povestirii, îndreptată
către punctul în care cădea de obicei lumina soarelui: („Alice începea să se plictisească stând așezată acolo, lângă sora ei, pe malul râului, și neavând nimic de făcut.“)
A doua zi avea să se întoarcă pentru a da pagina. Iar zilele următoare avea să facă același lucru, până la sfârșitul volumului. Și dacă, după aceea, lumina soarelui avea să încerce în continuare să intre cu forța în cărți, Calvino avea să respecte acel impuls, luându-l drept nerăbdarea unui cititor care, odată ce a început, nu vrea să se oprească, nu reușește: vrea să
citească mai mult.
Dacă acesta avea să fie cazul, Calvino avea să aleagă altă carte – așezând-o din nou la soare, apoi alta și alta, și avea să se întoarcă în fiecare dimineață, fără excepție, înainte de răsăritul soarelui, ca să dea pagina.
Câinele și orașul E simplu și rapid de povestit: câinele unui vecin, mai exact al domnului D., orbi. O boală și vârsta.
Câinele trăise și se plimbase mereu pe acolo, prin împrejurimi, în mijlocul sunetelor, al mirosurilor, în aerul acela.
Domnul Calvino se oferi. La capătul zilei mergea să ia câinele orb și să-l ducă, de zgardă, la plimbare prin oraș.
O plimbare a domnului Calvino Câteodată îl emoționau ideile, nu lumea. Să ai viață proprie nu însemna –
pentru domnul Calvino – numai să treci prin experiențe dureroase în jocul apropierilor și al îndepărtărilor omenești, pentru el cine nu avea gânduri proprii nu avea viață proprie. Calvino simțea o idee trecându-i prin cap la fel cum simțea ceva rece în gât; bineînțeles că acea senzație nu era tangibilă ca o piesă de mobilier, era o senzație efemeră, și totuși stimulantă.
În anumite zile, creierul său se emoționa suficient și de aceea putea evita alte emoții circumstanțiale. Acelea, cel puțin, puteau fi controlate.
Își amintea bine, de altfel, de nenorocirea care i se întâmplase unui prieten al său: pentru că suferea de o paralizie facială, râdea mereu, orice s-ar fi întâmplat.
Potrivit unui istoric, își aminti deodată domnul Calvino, în douăzeci și nouă
de ani de domnie, un Rege – pe numele său Mahmud – a invadat India de șaptesprezece ori.
Făcuse jurământul de a invada India în fiecare an, dar realitatea nu e întotdeauna de acord cu planurile inimii omenești.
În timpul unei vieți – se gândi Calvino – să faci totul pare mult, este incalculabil și, tocmai de aceea, imposibil de verificat. Dacă nu reușea, avea să încerce să facă măcar jumătate din tot, ceea ce avea în plus avantajul că
era un număr rotund. Nu avea să facă, deci, totul, așa cum proiectau unii scriitori prea tineri, avea să facă jumătate din tot, hotărâse în momentul acela.
Ei bine, se trezise și, fără sarcini stabilite dinainte, avea toată ziua la dispoziție: ca pe tavă. Pentru început avea să se ocupe de descrierea imperfectă a exactității. Pentru el era indispensabilă o nereguralitate inițială, un pas greșit, incapacitatea de a înțelege o parte, o așteptare creată de un fapt surprinzător.
