Pe neașteptate, cu toate astea, fu întrerupt. Când te gândești (gândi Calvino), ești întrerupt de parcă n-ai face nimic, ți se vorbește ca unui leneș:
— Domnule… Unde e Strada Le Grand?
Calvino răspunse imediat:
— Prima la dreapta, apoi a doua la stânga. Apoi urcați pe stradă până sus și ați ajuns. E tare mult de mers, murmură, solidar, către omul rătăcit.
Omul îi mulțumi și se îndepărtă.
Calvino nu știuse niciodată unde se află Strada Le Grand.
Calvino nu avea suficient limbaj ca să petreacă o zi fără să inventeze (unii numesc asta „minciună“). Ridică din umeri. Nu fusese vorba de o răzbunare, întrucât Calvino nu era omul care să aibă astfel de sentimente, fusese vorba pur și simplu de o reacție la o grosolănie subtilă, mania aceasta a lumii de a-i întrerupe, dezorientată, în fiecare clipă, cu cereri de clarificare, pe cei care gândesc.
— E chiar așa, dar invers.
Acesta era modul pe care Calvino îl folosea, de preferință, pentru a da clarificări oamenilor.
Totuși, nu avusese timp să îl lămurească pe domnul cel simpatic. E așa cum vă spun, dar invers. Nu se simțea vinovat; sub nicio formă: a-i face pe oameni să se rătăcească în cartier era un act plin de simpatie generoasă. Ca unul căruia îi face plăcere să le spună și altora despre un film sau o carte care i-au plăcut, Calvino știa și el că dacă oamenii ar merge direct, fără
niciun ocoliș, la destinație, nu ar mai avea șansa de a vedea și de a cunoaște colțișoare pe care numai cei foarte rătăciți le descoperă.
Pe lângă toate acestea, el știa de mult că lumea e neîngăduitoare.
Poți petrece o zi întreagă spunând minciuni, dar e imposibil să o petreci spunând adevărul. Toate relațiile personale, sociale și între națiuni s-ar prăbuși.
Calvino mai știa că într-o frază nu este loc suficient ca să încapă adevărul; acesta nu este un lucru care să se poată scrie sau silabisi, ci un lucru care se întâmplă. Ca un cutremur sau o întâlnire întâmplătoare la colțul străzii, cu un vechi prieten. Adevărul este analfabet, știa Calvino.
Și iată, literalmente, după colț, un vechi prieten: muzeul orașului.
Dacă tot se afla în fața muzeului, de ce să nu intre?
Dar acela era un muzeu straniu.
Oricine intră într-un loc în care sunt expuse instrumente muzicale are senzația neplăcută că a surzit. Calvino își lovi încet de trei ori urechea dreaptă, apoi pe cea stângă. Nu, erau pentru văz.
Expoziție de instrumente muzicale și, în altă sală, tablouri (așezate în vitrine) expuse pentru orbi.
De parcă organele de simț ar fi căzut pe jos și directorul muzeului, recuperându-le, le-ar fi încurcat locul și funcțiile.
În altă sală erau expuse fotografii ale marilor artiști din secolele trecute.
Un calcul simplu – se gândi Calvino – ne permite să detectăm o enigmă fără
soluție: numărul de oameni considerați „mari artiști“ după moarte este mult superior numărului de oameni care în anii trecuți, în timpul vieții, erau considerați astfel.
Singura concluzie serioasă este aceea că moartea e benefică pentru artă.
Dacă toți artiștii ar fi nemuritori, probabil că încă nu am avea nici măcar un
singur „mare artist“.
Din fericire nu sunt nemuritori, s-ar putea spune – se gândi Calvino.
Un fir de păr într-un tablou! Cât de mult îl fascina asta! Așa cum bucătarul tinde să-și lase, insistent, amprenta capilară în produsul artei sale, la fel și pictorul. E un alt fel de semnătură.
Această întâmplare demnă de atenție – un pictor care își lăsase parcă strivit sub vopselele groase un fir de păr, un fir de păr din secolul al XVIII-lea – va fi provocat în traiectoria mintală a lui Calvino o deviere internă care îl făcuse să se gândească la o poveste pentru copii. Povestea era aceasta: Prințesa îl pieptăna pe rege, tatăl ei, când îi găsi un purice în păr.
Regele îi spuse:
— Nu-l omorî, pentru că o să crească și poate deveni util.
Ei bine, puricele crescu și, puțin câte puțin, se transformă într-un prinț.
Prințesa se îndrăgosti; se căsători cu el; și atunci când, peste mai mulți ani, începu să îmbătrânească, ea observă că soțul seamănă leit cu tatăl ei.
Fostul prinț, care acum devenise Rege, avusese între timp o fată care, în momentul acela, îi pieptăna părul.
Prințesa din a doua generație găsi și ea un purice și îl întrebă pe Rege, tatăl ei:
— Îl omor sau îl las să crească?
Regele era pe cale să răspundă, dar fu întrerupt de Regină, care strigă către fiica ei:
— Omoară-l chiar acum!
