Se uită în jur. Nimic. Totul era conform așteptărilor.
Își aminti atunci de un dialog absurd:
— Sunt trist pentru că am chipul trist.
— Asta e singura cauză?
— Da.
Cum? Ființa omenească nu e chiar atât de simplă. Să fii trist nu e doar o fizionomie oficială (își spunea Calvino), e mai mult de atât.
După-amiaza trecută, de exemplu, Calvino se urcase pe un taburet.
— Unde sunteți? întrebase domnul Bettini, orbul pe care mersese să îl viziteze.
— Deasupra unui taburet, răspunsese domnul Calvino.
De parcă ar fi vrut să știe cât e ceasul, domnul Bettini întrebase, în momentul acela, cu felul lui brusc de a se purta:
— De acolo unde vă aflați, reușiți să distingeți clar Zeii de oile care pasc?
— Cum? întrebase, stupefiat, Calvino.
Din ce motiv își amintea el de asta acum? Nu știa.
Memoria nu era un simplu depozit de vechituri a cărei cheie o avea el. Deci, fără explicații, înaintă.
Simțea, de fapt, că în unele zile era un personaj straniu.
Se vedea ca un pelerin, dar nu avea nici țintă, nici hartă.
Voia să meargă drept, fără ocolișuri, către un loc în care să se simtă pierdut.
Încă de dimineață, Calvino spusese, despre singura mașinărie pe care o avea în casă, de parcă ar fi vorbit despre lume:
— Nu mai funcționa, și acum s-a stricat!
Dar, drept compensare, era aproape ora douăsprezece. Timpul trecea.
Lui Calvino, mai trebuie spus, nu-i plăcea să se oprească (să se uite la vitrine?!) – îi plăcea să meargă.
Nu-i plăcea să grăbească pasul și nici să-l domolească.
Când era în întârziere nu mergea mai repede, ajungea târziu.
Și detesta să aștepte. De aceea, când știa că are să ajungă prea devreme la o întâlnire nu schimba drumul, ci traiectoria pe care o urma de-a lungul acestuia. Nu se oprea. Mergea pe aceeași stradă, dar într-un mod diferit
Când ajungea foarte devreme, făcea așa
Și când ajungea chiar foarte, foarte devreme, făcea așa
Mergea acum pe stradă cu pași vioi, de parcă mușchii (fără chip) ai picioarelor ar fi fost prevăzuți cu o gradare milimetrică a bunei sau relei dispoziției. De fapt, picioarele lui erau bine dispuse, nu există alt fel de a o spune.
Trecu atunci pe lângă el o pereche de îndrăgostiți, care, mușcându-și buzele și șoptindu-și cuvinte la mai puțin de un centimetru distanță, se distrau în spațiul acela minuscul rămas între ei, în care cineva ar fi putut construi, cu siguranță, un parc de distracții invizibil pentru ochii celorlalți.
Calvino observă mai ales chipul de o prostie impecabilă al bărbatului în chestiune. Îi lipsesc ideile – își spuse – dar deocamdată nu le simte lipsa: e îndrăgostit.
Bătăile inimii îl interesau în continuare, de parcă ar fi fost vorba de o muzică
regulată și monotonă. Cu mâna la piept și urechea ciulită, asculta muzica aceea anostă știind că ea era, până la urmă, cea care îi permitea să dureze.
Repetiția salva organismul pe dinăuntru, dar pe dinafară era indispensabilă o așteptare a surprizelor, a invaziilor, a prăbușirilor, a salturilor bruște și a altor neajunsuri.
Calvino, într-un fel, nu își amintea de noutatea zilei de mâine – iar asta îi dădea curaj. Uitase de ceea ce avea să se întâmple a doua zi – iar această
uitare, purtând denumirea populară de incapacitate de a prevedea viitorul, era un fel de referință existențială.
Bineînțeles că el nu făcea astfel de greșeli:
să cumpere un bilet (foarte scump) pentru a intra într-un loc unde nu încăpea.
