Dar nu o transporta oricum. Calvino ținea bara metalică astfel încât aceasta să fie perfect paralelă cu solul.
— Nu duc o bară metalică pur și simplu, spunea Calvino, duc o bară
metalică paralelă cu solul.
Din acest motiv, apuca bara cu putere și exactitate, chiar în centru, și nu slăbea niciodată strânsoarea. Cine l-ar fi văzut ieșind dimineața din casă ar fi putut observa încordarea mușchilor brațului său drept, încordare menită să
împiedice orice fel de tremur, mai putând fi admirat și modul în care transporta, fără cea mai mică greșeală, în fiecare secundă, bara metalică
paralelă cu solul.
Întoarcerea, totuși, nu putea fi mai diferită. Pe lângă faptul că ținea bara cu cealaltă mână, stânga, Calvino mergea de data aceasta relaxat, cu brațul destins, balansând bara dintr-o parte în alta, ca unul care transportă un sac căruia nu îi dă niciun fel de importanță.
Calvino explicase acest lucru de la bun început, de aceea schimbarea abruptă
nu mai mira pe nimeni. Dacă, la plecare, domnul Calvino își asuma sarcina de a duce o bară paralelă cu solul, la întoarcere ducea aceeași bară, dar pe diagonală, ceea ce îi cerea un efort fizic mult mai mic.
Pentru că o greșeală cât de mică putea tranforma o paralelă sau o perpendiculară în diagonală, orice transportator de bare paralele cu solul din oraș ar fi trebuit să fie plătit cu greutatea sa în aur; pentu că, mai mult decât orice, acest lucru demonstra că individul știa să-și așeze, cu exactitate, mâna în centrul lucrurilor.
E drept, e drept – se gândea domnul Calvino, în timp ce își perfecționa neîncetat, în fiecare dimineață de sâmbătă, această aptitudine tehnică și metafizică specifică.
Jocul
Pentru că nu stabiliseră regulile, lucrurile nu erau clare:
— Trebuie să stabilim regulile ca să știm cine a câștigat, eu sau dumneavoastră... îi spuse domnul Duchamp lui Calvino, după ce fuseseră
strânse toate piesele și jocul se încheiase.
— Dar acum, după ce am jucat?
— Trebuie să existe reguli, insistă domnul Duchamp, ca să știm cine a câștigat.
— Dar acum cine stabilește regulile? puse problema Calvino.
— Dumneata sau... eu.
— Atunci... eu sau dumneata?
— Începi dumneata, propuse domnul Duchamp, și termin eu.
— Nu, ripostă Calvino. Începi dumneata; fiecare stabilește, alternativ, câte o regulă, iar eu... o stabilesc pe ultima.
— De acord. Zece?
— Zece reguli.
Începură atunci, când unul, când celălalt, să formuleze reguli pentru jocul pe care îl jucaseră deja, fiecare încercând să definească jocul care l-ar fi putut face, chiar și a posteriori, învingător.
„Archaeopteryx, considerat veriga între dinozauri și păsări, dispărut acum 147 de milioane de ani, zbura deja la fel ca păsările actuale – a demonstrat un studiu al revistei Nature“
Nu există, deci, noutăți, se gândi domnul Calvino, punând ziarul jos.
Vrăbiile contemporane și vulturul recent zboară la fel ca desuetul Archaeopteryx. Folosesc, s-ar spune, exact aceeași tehnică. În fond, urcă în aer (sau își mențin echilibrul la înălțime) și nu cad. Le stă în fire să nu cadă
și au știut să-și mențină firea neschimbată, ceea ce nu e chiar dezastruos.
Am putea spune că păsările nu-și uită esența: au memorie bună. De la Archaeopteryx încoace, nu uită modul acela foarte de invidiat de a nu cădea, adică zborul.
Dar, chiar dacă trebuie să admirăm buna memorie a vrabiei, care zboară
exact ca strămoșul său Archaeopteryx, pe de altă parte putem de asemenea critica lipsa de evoluție, un efect evident al absenței ideilor noi. Să spui că
ceva care zboară la fel ca Archaeopteryx e conservator nu pare, deci, o insultă excesivă. Vrabie conservatoare! exclamă, pentru sine, Calvino.
Niciun gest nou, niciun motor neprevăzut ivit în ultimele milenii, nimic; în termeni de locomoție, treaba asta e de o monotonie înspăimântătoare.
Timp de milioane de ani, disprețul lor pentru forța gravitației – care e lăudabil – e exprimat în același fel, ceea ce e de criticat.
Dar iată o întrebare absurdă la prima vedere: cunosc, oare, păsările actuale sunete necunoscute de Archaeopteryx? Știu oare melodii noi?
N-ar fi de fapt improbabil, se gândi domnul Calvino, pentru că lumea actuală e plină de sunete noi, zgomote care aparțin numai secolului anterior sau acestuia: zgomotul avioanelor în momentul decolării sau chiar și zgomotul pe care ni-l imaginăm când vedem în aer urma albă a unui avion care a trecut de mult; sunetele mașinilor tipografice, atât de diferite atunci când se tipărește un volum de poezii sau un eseu – ce bine se pricep mașinile la literatură! –; până și sunetul întoarcerii paginilor unui roman din secolul XXI, sunetul unei mingi de ping-pong scăpând pe gresia podelei
