El unul nu avea să facă nimic ca să grăbească acel eveniment: când împrejurările aveau să determine acest lucru, A-ul avea să-i cadă de pe bărbie. Calvino se hotărâse, deci, să-l lase în voia sorții și a fricțiunii firești a lumii.
Probleme și o soluție Domnul Calvino era foarte înalt, și patul nu-i era pe măsură.
Când dormea așa, ca în desenul de mai sus, capul îi rămânea pe dinafară.
Simțea că ideile îi picură una câte una pe podea, ca dintr-un ulcior de apă
găurit. Se trezea golit pe dinăuntru, fără inițiativă.
Pe de altă parte, când dormea așa
picioarele îi rămâneau afară și nu reușea să scape de senzația că se află în cădere. Și lucrul cel mai rău nu era senzația de cădere, ci faptul că podeaua nu apărea niciodată. Se trezea extrem de obosit.
Din acest motiv, domnul Calvino dormea mereu pe diagonală
Astfel, pe lângă faptul că nicio parte a corpului nu-i rămânea pe dinafară, avea senzația că traversează mai repede noaptea.
De îndată ce adormea, se și trezea.
Animalul lui Calvino
Dimineața, Calvino se îndrepta spre bucătărie ca să-i dea de mâncare lui Poem. Vietatea înfuleca orice: niciun aliment nu era neplăcut sau ciudat – și pentru el totul părea să fie aliment.
La capătul zilei, odată terminate treburile urgente, domnul Calvino îi mângâia blana cu gingășia și abila neatenție aparentă a cântăreților la harpă.
În clipele acelea, universul își domolea rotirile, căpătând lentoarea inteligentă a micilor feline.
A-i face baie lui Poem nu era lucru ușor; părea să opună rezistență la curățenie, cerând, fără astâmpăr, o libertate impudică pe care numai murdăria o permite. Dar mult mai rău era să-i facă injecție vietății. Era singura împrejurare în care ghearele lui erau îndreptate către Calvino.
Animalul acela prefera să se îmbolnăvească decât să fie tratat.
Într-o zi, animalul căzu pe fereastră de la etajul doi și muri.
A doua zi, Calvino, adoptă altul.
Și îi dădu același nume.
Personaj strategic
Despre activitatea neobosită a unui personaj leneș, care considera că a fi viu este doar un pretext pentru a te odihni, Calvino relată următoarele: Dădea înapoi până în punctul din care nu mai putea da înapoi. În spate era o prăpastie.
După aceea înainta.
Dar nu înainta decât până în punctul începând de unde avea destul spațiu în spate ca să poată da înapoi. De înaintat, nu mai înainta. Nu era nevoie.
Înainta suficient ca să poată da înapoi.
Apoi dădea înapoi din nou, până în punctul acela din care nu mai putea să
dea înapoi.
Își petrecea, astfel, zilele făcând acest lucru.
În spate era prăpastia. Dacă mergea prea mult înainte obosea.
Umbla, astfel, încoace și încolo.
Noaptea, ca să-și refacă puterile, dormea.
Dormea ba ici, ba colo. Dar niciodată dincolo.
Transportarea paralelelor
(în diminețile de sâmbătă)
Nimeni nu se mai mira, dar nu se opreau din privit.
În diminețile de sâmbătă, domnul Calvino străbătea cartierul de la un capăt la altul, cărând o bară metalică în mâna dreaptă.
