Al doilea vis al lui Calvino
Deodată, un fluture. Calvino închide ferestrele: nu vrea să-l lase să iasă.
Fluturele se așază pe umbra sa de parcă aceasta ar fi o suprafață – un covor negru extrem de fin –, și nu o iluzie.
Dar, imediat, fluturele urcă, se așază pe picioarele unei femei frumoase, a cărei fustă este foarte scurtă; se apropie apoi de masă și se așază pe paginile deschise ale cărții de algebră. Calvino vede: fluturele stă cu piciorușele pe o ecuație de gradul doi. Calvino o privește, pe ecuație, apoi privește fluturele, dar acesta zboară din nou, acum în direcția bucătăriei. Calvino îl urmărește, apoi vine fiorul. Pe masă e o bucată de carne crudă de vită, fluturele înconjoară carnea, dar mâna lui Calvino îl alungă la timp – anumite combinații aduc ghinion. Fluturele pleacă de acolo, fuge, se așază apoi pe un tablou și imediat după aceea zboară din nou și se apropie de urechea stângă
a lui Calvino.
Calvino simte culorile apropiindu-i-se de ureche și zâmbește, zâmbește în continuare, în timp de fluturele intră, prin ureche, pas cu pas, aripă cu aripă, în cap. Acum e înăuntru și zboară de colo colo, aripioarele lui se deschid și se închid delicat, iar Calvino se simte bine, foarte bine: de parcă de atunci încolo n-ar mai fi nevoie să se gândească la nimic, de parcă lumea ar fi, în sfârșit, gândită și rezolvată, fără să mai fie necesară vreo renunțare omenească. Calvino se simte fericit.
Dar, în timpul visului, Calvino se trezește. O durere puternică de cap: și parcă nu vrea să treacă.
Al treilea vis al lui Calvino
E atât de absorbit de o discuție cu asociatul lui, despre procentele din ceva, încât nu observă ce se întâmplă: sunt înghițiți de o balenă. În stomacul balenei, Calvino discută în continuare procente. Înțelege, acum, care e afacerea, este vorba de vânzarea de petrol și de cărți. Cine ce primește?
Discuția e aprinsă și Calvino pune tot mai mult suflet; îi întoarce apoi spatele asociatului său și iese în stradă: observă oamenii mergând dintr-o parte în alta. Puținii care nu sunt grăbiți, cei care se opresc, discută între ei, tot procente: Treizeci, nu, treizeci și șapte! Nu, nu, treizeci și doi! Toți discută, nici măcar el nu se poate opri să repete, pentru sine: Patruzeci și trei la sută, cel puțin patruzeci și trei la sută!
Dar persistă în același timp senzația că se află cu toții în stomacul balenei, că oamenii aceia pe care îi vede în oraș, foarte grăbiți, mergând dintr-o parte în alta, discutând procente, ba chiar și el, au fost mâncați de mult.
Balonul
Uneori, Calvino umbla câte o săptămână întreagă prin oraș, ducând un balon bine umflat. Își vedea de treburile normale, zilnice, fără cea mai mică
schimbare: plimbările matinale, acel „Bună ziua!“ răspicat și convingător distribuit fiecărei persoane cu care se întâlnea în cartier, gesturile necesare ocupației sale, alimentația cumpătată de la cină și alimentația fără niciun fel de judecată sau măsură de la prânz, orarele și punctualitatea cu rigoarea sa clasică, modul conservator și discret de a se îmbrăca și de a zâmbi, în sfârșit, nimic nu se schimba – de când se dădea jos din pat până când se culca –, mai puțin un lucru: între degetul mare și arătătorul mâinii drepte ținea cu precizie de ceasornicar firul unui balon bine umflat, căruia nu îi dădea drumul toată ziua. La serviciu, acasă, pe stradă, în băcănia unde cerea periodic Mere mai trandafirii decât domnișoarele ingenue, la Cafenea, mergând mai repede sau mai încet, rămânând în poziție verticală sau așezându-se, domnul Calvino nu dădea drumul balonului, având mereu grijă
ca acesta să nu se spargă.
Câteodată, îl lega de încheietură cu o ață.
La locul de muncă, dacă era indispensabil să aibă amândouă mâinile libere, înnoda firul de cheia unui sertar și balonul rămânea acolo, lângă el, tăcut, mereu prezent, părând câteodată să joace, pe masa lui, rolul fotografiilor de familie pe care unii colegi le așezau pe birouri. Când natura interioară îl solicita, intra la baie cu balonul și apoi, odată ajuns înăuntru, cu toată
delicatețea – de parcă ar fi așezat o vază fragilă pe o tăblie instabilă –
înfășura firul pe clanța ușii și aproape că se simțea tentat să spună, afectuos, cum le spun unii animalelor de companie: Așteaptă puțin.
În mijloacele de transport public, la orele de mare aglomerație, domnul Calvino ridica balonul deasupra capului și făcea eforturi ca să țină, tot drumul, brațul sus de tot, ca nu cumva cineva să spargă balonul cu vreo mișcare mai neatentă. Acasă, înainte să se culce, așeza balonul lângă
noptieră și abia apoi adormea.
Să acorde o atenție extraordinară (chiar și timp de numai câteva zile) unui obiect ca acesta era, pentru Calvino, un exercițiu fundamental care îi permitea să își antreneze privirea asupra lucrurilor din lume. În fond, balonul era un sistem simplu de a indica Nimicul. Acel sistem, cunoscut sub denumirea populară de „balon“, înconjura, de fapt, cu un strat fin de latex, o parte infimă din totalitatea aerului lumii. Fără stratul colorat, aerul acela, acum parcă subliniat, ieșind în evidență față de restul atmosferei, ar fi trecut complet neobservat. Pentru Calvino, să aleagă culoarea balonului însemna să
atribuie o culoare insignifiantului. De parcă ar fi hotărât: astăzi insignifiantul poartă albastru.
Iar fragilitatea aproape insurmontabilă a balonului obliga, în plus, la o serie de gesturi protectoare care îi aminteau lui Calvino de mica distanță care există între enorma și puternica viață pe care el o poseda acum și enorma și puternica moarte care circula neîncetat, ca o insectă necunoscută dar zgomotoasă, în fiecare clipă în jurul lui.
Fereastra
Una dintre ferestrele lui Calvino, aceea de la care se vedea cel mai bine strada, era acoperită cu două draperii care, la mijloc, când se alăturau, puteau fi încheiate cu nasturi. Una dintre draperii, cea din partea dreaptă, avea nasturi, iar cealaltă, butonierele corespunzătoare.
Ca să se uite pe fereastra aceea, Calvino trebuia mai întâi să descheie cei șapte nasturi, unul câte unul. Abia după aceea îndepărta draperiile și putea privi, putea observa lumea. La sfârșit, după ce privea, trăgea draperiile în fața ferestrei și încheia fiecare nasture. Era o fereastră de prins în nasturi.
Când deschidea fereastra dimineața, descheind încet nasturii, simțea în gesturile sale intensitatea erotică a celui care desface, cu delicatețe, dar și cu nerăbdare, bluza iubitei.
Privea apoi pe fereastră în alt fel. De parcă lumea nu ar fi fost un lucru disponibil în orice moment, ci un lucru care cerea de la el și de la degetele lui o serie de gesturi minuțioase.
De la fereastra aceea lumea nu era la fel.
Paste alfabet (supă)
Domnul Calvino curăța, grijuliu, cu un șervețel, resturile de litere care îi rămâneau în jurul gurii, dar uneori mai scăpa câte una. După prânzul acela, de exemplu, rămăsese un A încăpățânat, pe partea dreaptă a bărbiei.
Calvino, privindu-se în oglindă, nu putu să nu admire capacitatea acelei litere de a rezista mișcărilor energice de mai devreme ale șervețelului său, observând acel A ca pe un alpinist care se agață cu diperare ca să nu cadă.
De fapt, litera aceea părea să reziste și parcă ar fi cerut – Calvino se gândi chiar la cuvântul acesta – compasiune.
Calvino hotârî să închidă ochii în ziua aceea. Ceva îl înduioșase în toată
scena.
Și astfel ieși în stradă perfect conștient că are un A, un mic A, pe partea dreaptă a bărbiei.
Diverse persoane își aținteau privirea asupra acelei erupții alfabetice, iar Calvino nu putea să nu observe cum unii necunoscuți se abțineau, în ultima clipă, să îi spună: Scuzați-mă, dar stă să vă cadă un A de pe bărbie! Dar nimeni nu avea destul curaj.
