de patru mâini avide, dar neîndemânatice; sunetul înăbușit al plasticului unui pahar care cade de la o înălțime de trei metri și rezistă, neînfricat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, sau, mai mult, pentru cei mai atenți, sunetul făcut de cele două pleoape ale copilului care încearcă să învețe, fără
succes, să facă cu ochiul; în sfârșit, miile de sunete ale acestui secol care sunt, cu siguranță, ascultate de urechea păsării domestice contemporane, iar de la aceasta ajung la pasărea sălbatică, care o aude când trece pe lângă
fereastră. Urechi care, împreună cu creierul (deloc rafinat, dar care, totuși, există, cere spațiu, funcționează), urechi, deci, care, împreună cu creierul, asimilează sunetele primite; și nu va fi, astfel, de mirare că, după aceea, sunetele emise sunt consecința acestei asimilări, întrucât ceea ce se emite este efectul a ceea ce se primește – până și la păsări.
Da, ar putea spune vrabia contemporană, dacă ar purta o discuție față în față cu Archaeopteryx, de acum 147 de milioane de ani, da, e adevărat că
zbor exact în același fel ca tine, dar eu, ar spune vrabia, eu știu cântece noi.
O dimineață
Uneori, Calvino spunea, obsedat de metode:
— Mă interesez în multe feluri de același lucru.
Alteori, obsedat de lucruri:
— Mă interesez în același fel de multe lucruri.
Alteori, încurcat:
— Mă interesez în același timp în multe feluri de multe lucruri.
Astăzi, la trezire, leneș:
— Nu mă interesez de nimic, deși fac lucrul ăsta în multe feluri diferite.
Nu citea, nu scria, nu gândea, nu povestea istorii, nu făcea în minte combinații între lucrurile din lume: se așeza, își privea pantofii, se scărpina în cap, se culca pe canapea – ghemuit mai întâi, apoi întins, cu capul într-o parte, apoi în cealaltă, pe spate, apoi pe burtă –, se ridica, se îndrepta spre bucătărie, bea un pahar cu apă, se uită pe fereastră, observa vremea, deschidea fereastra, scotea mâna afară, testa intensitatea frigului, simțea vântul, închidea fereastra, îndrepta cheia unui sertar, își descheia un nasture de la cămașă, se întorcea în sufragerie și se așeza atunci din nou pe canapea, hotărât să încerce o inedită somnolență.
Altă știre
Deschise ziarul din ziua aceea. Se enervă, dar nu prea tare. Pentru el era clar de multă vreme:
— Asta nu e țară, e o afacere.
Apoi trecu la ultimele pagini și citi următoarea știre:
„Femeie lovită de un mic meteorit.
O cetățeană de șaptezeci și șase de ani a fost lovită de un meteorit (de dimensiunile unei alune) pe când se afla în grădina casei sale. Oamenii de știință britanici sunt de părere că meteoritul făcea parte dintr-un asteroid situat între Marte și Jupiter.“
Este interesant să te gândești că universul, chiar și unele dintre părțile sale cele mai îndepărtate, poate avea instinctul năzdrăvăniei, ca orice copil de șase ani, reflectă Calvino. Așa cum unii puști insuportabili aruncă apă pe fereastră de la etajul II, astfel încât să cadă drept în capul pleșuv al unui trecător ghinionist, și universul are praștia lui, ca pe vremuri, și, din când în când, ca să se amuze, aruncă o pietricică spre un septuagenar care a făcut greșeala de a ieși din casă pentru a îngriji cei trei trandafiri din grădină.
Nu e vorba de răutate, nici de o strategie de intimidare, e vorba pur și simplu de instinctul ludic al universului aflat în mișcare. Până și un asteroid îndepărtat are dreptul la exercițiile sale sportive, vor susține unii, cei mai bine formați.
O scrisoare a lui Calvino (în vacanță) Mult-stimată Anna, pe aici ogoarele, cu cerealele lor vânjoase, continuă să
acopere mai bine mișcările sexuale decât gemetele provenite din acestea. E
vorba deci de o discordanță evidentă între sunet și originea lui. Iar plăcerea fiind un exces cu precădere tactil, este de remarcat totuși înălțimea tumultuoasă a sunetului căruia îi revine în atmosferă rolul principal, aducând astfel – pe calea vântului – o îmbujorare puternică pe chipul sătencelor care, stând la fereastră, cred că vor vedea, dar până la urmă aud.
Datorită ogoarelor fertile care funcționează ca o perdea, în clipele acelea, când perechile tinere se pun pe jar cu instrumente bine acordate, pentru un surd, draga mea Anna, fereastra devine brusc inutilă.
Cum să ajuți pensionarii Din neatenție – povestea domnul Calvino – doamna înaintată în vârstă, pensionară, nemaiavând suficientă agilitate pentru a se retrage sau a avansa mai repede, rămase prinsă în poarta închisă printr-un mecanism care, el da, încă mai funcționa de parcă ar fi fost în floarea tinereții. Astfel se văzu, deci, bătrânica instalată extrem de incomod între exteriorul și interiorul proprietății. Exact la mijloc.
— Și din ce motiv se afla ea acolo? îi întrebă Calvino pe interlocutorii săi.
— Simplu, continuă Calvino, după mai mulți ani fără niciun contact cu vecinul ăla al ei, pe neașteptate, doamna fusese invitată la un ceai.
Atunci se bucurase – toți se bucură atunci când primesc puțină atenție –, dar acum, cu poarta înțepenită chiar între omoplați, nu putea să nu se simtă
stingherită.
Se miră apoi că zilele treceau și stăpânul casei nu venea să se intereseze de ea.
Și nimeni nu intra sau ieșea din întinsa proprietate, și de aceea poarta rămânea acolo, nemișcată, apăsându-i corpul cu cadrul de fier.
După o săptămână, începu să aibă o durere de cap, mai exact în zona cefei.
Poarta continua să exercite presiune asupra oaselor ei deja slăbite de vârstă.
Dar din ce motiv o invitaseră, dacă era bine știut că nu îi simțeau lipsa?
Lingurița
Pentru a-și antrena mușchii răbdării, domnul Calvino așeza o linguriță de cafea, micuță, lângă o lopată uriașă, lopată folosită de obicei la lucrări de inginerie. După aceea, își impunea un obiectiv ce nu putea fi negociat: un morman de pământ (cincizeci de kilograme de planetă) de transportat din punctul A în punctul B – puncte aflate la cincisprezece metri distanță unul de celălalt.
