Capitolul XI
Nu trecu mai mult de o jumătate de oră până când soneria se auzi a treia oară.
Era un om care venea să repare ceva la peretele uneia dintre camere. O
fisură, din câte se părea.
Imediat după aceea, alt om. Walser nici măcar nu apucă să închidă ușa. O
fereastră – nu se închidea bine. Walser se dădu la o parte din fața ușii pentru ca omul să intre și îl urmă până la fereastra indicată chiar de acesta.
Walser nu vedea nimic anormal la fereastra în chestiune, dar era ușor de observat că omul acela nou, pe lângă faptul că era vorbăreț și simpatic, era un specialist în ale tehnicii.
— Ați făcut bine că ați instalat ferestre până la nivelul podelei, sunt printre cele mai ușor de deschis, dar pentru că închizătoarele se întind pe înălțimea ușii și alunecă într-o șină, câteodată rămâne un gol prea mare chiar aici, vedeți, care poate face ca… Va trebui să demontez fereastra! exclamă.
Poate că era pe cale să facă o obiecție, cine-ar putea ști, dar încă o dată
soneria îl obligă pe Walser să se îndepărteze.
Să demonteze fereastra (încă din prima zi), ce neplăcere!
Capitolul XII
Toată după-amiaza, sosiră unul după altul diverși meseriași. Oscilând între primirea inițială, pe care încerca să o mențină cât mai cordială posibil, și observarea desfășurării diverselor lucrări, Walser uitase, oarecum, de sine.
Cât despre casă, aceasta începea puțin câte puțin să devină de nerecunoscut, pentru că problemele păreau să fie mai mari decât se bănuia la început.
Două ferestre erau deja demontate și înlocuite provizoriu cu carton, lipit de pereți cu bandă adezivă puternică.
— Nu-i frumos, dar e provizoriu, spuse cineva, liniștindu-l pe Walser.
Puțin mai în față, doi, trei oameni aplecați asupra podelei încercau să
ajusteze o serie de plăci care între timp fuseseră desprinse „din cauza unor probleme legate de infiltrații“.
Privind cu atenție, de altfel, puteai vedea acum de-a lungul casei, în mai multe camere, plăci desprinse din podea.
Un al doilea om care se dedicase instalațiilor încerca, între timp, să
desfunde o țeavă de scurgere, în vreme ce primul instalator îi explica răbdător lui Walser că, fiind imposibil să termine munca în ziua aceea, îi vor opri apa cel puțin câteva zile.
La rândul lor, oamenii aflați de jur-împrejur, de-a lungul pereților – chituind fisuri și orificii cu spumă de celuloză – spuseră și ei că era imposibil să
termine totul în ziua aceea. Unul dintre ei îi explica lui Walser dificultatea și prelungirea lucrărilor. Dacă mare parte dintre fisurile minuscule puteau fi astupate cu chit și netezite, altele cereau încă o mână, două de vopsea cu textură groasă.
— Da, încuviința Walser.
Casa lui cea nouă mai avea nevoie de câteva mici reparații. Ei bine, așa să
fie. Ce știa el despre construcții?!
— Rețeaua electrică trebuie verificată în întregime! strigă cineva dinăuntru, aparent adresându-i-se lui Walser, dar nimeni n-ar fi putut garanta acest lucru.
Păruse, de fapt, ca să spunem așa, mai mult un strigăt de informare generală; parcă alertând o mulțime întreagă și nu un singur proprietar.
Trei oameni cărau, între timp, părți din canapeaua cenușie – cea dublă –, cu scopul, după informațiile pe care le dăduseră, de a „repara arcurile“.
Trecură apoi într-o parte și după aceea în cealaltă, doi oameni cu chipuri nemulțumite, posomorâte, protestând, în șoapte nu foarte politicoase, împotriva faptului că rețeaua electrică fusese instalată prost de la început.
— N-o să tăiați curentul, nu? întrebă Walser zâmbind, dar evident temându-se de răspuns.
Capitolul XIII
Nimeni nu răspunse. Toți erau în toiul unei activități generoase. Unul dintre oamenii implicați în problema electrică a casei nu făcu decât să-i răspundă
la zâmbet; răspuns care, în colțul buzelor, trăda o superioritate evidentă în domeniul tehnic. Un credincios în fața unui ateu n-ar fi zâmbit cu mai multă
satisfacție.
Diverse scări duble, între timp, erau acum răspândite prin casă, iar unii dintre oameni înlocuiau panourile tavanului, care fuseseră, spuneau ei, lipite din greșeală de șipci.
— N-ar fi trebuit lipite deloc, îi explică acum un om lui Walser. Șipcile trebuie fixate fie în cuie, fie cu bride, niciodată lipite; și trebuie să existe între ele spații libere de aproximativ jumătate de metru, cel puțin. Plicul ăsta e al dumitale, îmi dai voie?
Walser ezită, nu voia să pară nepoliticos, totuși, scrisoarea aceea era…
Omul continuă, folosindu-se de plic pentru a râcâi spațiile libere dintre șipci:
— Ei bine, distanța pe care o vezi dumneata aici e mult mai mică. Pe lângă
