În bucătărie, Walser își plimbă mâna curioasă pe plăcile de faianță ale peretelui. Câte una e mai ieșită în afară, iar altele (desigur) intrate prea mult înăuntru, dar în general sunt toate pe același plan. Lângă podea pătrățelele plăcilor de faianță se termină liniștite, fără să fie nevoie să fie amputate la colțuri – toate acestea nu sunt doar munca unei mâini îndemânatice, ci o lucrare făcută cu cap, cu prevedere, cu începerea unui lucru știind unde se va încheia. Fără improvizații, o lucrare bună, fără îndoială.
Deschise atunci robinetul și, fără să folosească niciun fel de pahar, întinzând gâtul ca în copilărie, bău apa cea mai savuroasă de care își amintea. Șterse cu mâna picăturile care i se scurgeau de pe bărbie și fu cât pe ce să scoată un chiot de mulțumire pentru timpul acela, în sfârșit, de singurătate clară. În preajmă, nici măcar un singur zgomot omenesc.
Și plintele, în toată casa, ce desăvârșite! Mai mult: ce simț estetic! Ce înțelegere exactă a modului în care trebuie să se îmbine culoarea și forma, de parcă ar fi existat așa (plintele) în natură, de la început.
Atunci Walser suspină adânc, cu senzația că a găsit un lucru de care nu se va putea lipsi niciodată.
Nu va putea fi judecată, deci, drept excesivă acea mișcare aproape de dans cu care Walser mângâie mobilele, rotește clanțele ușilor, se așază și se ridică de pe diversele scaune. Apoi, se afundă în canapeaua cenușie, pentru două persoane, imaginându-și de pe acum tovarășa sa, felul cum îi va da la o parte părul, cum se va apropia de ea. Terenul e cucerit. Noua lui locuință!
Walser se așază atunci la masa din sufragerie și scrie scrisoarea care de mulți ani i se pare indispensabilă, adresată Therezei M. În rândurile sale descrie, cu reținere, spațiul și o invită, în termenii cei mai cuviincioși, în vizită. Cât timp i-a luat să scrie scrisoarea aceea? Mult. Fiecare cuvânt la locul lui, fiecare literă scrisă ca și cum de forma ei ar fi depins însăși structura casei, fundația ei. Ce concentrare, a lui Walser!
În sfârșit, chiar dacă adresa era scrisă foarte clar pe plic, Walser nu se putu abține să o repete și nici să deseneze în scrisoare o hartă rudimentară cu un X enorm care semnala locul. Voia să fie sigur că ea – Thereza „lui“ – va ajunge, fără abateri sau confuzii, la ușa noii sale case.
Capitolul VII
Dar, pe neașteptate, cineva sună la ușă. Cine să fie? Nu poate fi ea, din moment ce Walser încă mai are scrisoarea în mână. Doar dacă…
Nu au trecut nici două ore de când Walser se află în casa lui cea nouă, și iată că primește cea dintâi vizită, chiar și înaintea celui dintâi somn –
înaintea celei dintâi, oarecum incomode, gândește Walser, având în vedere circumstanțele, îndepărtări de plăcerea pe care o simte corpul său în noul spațiu – sosește un tovarăș. Înainte să se îndrepte spre ușă, puse scrisoarea în plic și îl închise fără ca sentimentele sale să ajungă la vreun deznodământ, atât de rapidă fu schimbarea stărilor – de la singurătatea entuziastă la așteptarea provocată de sosirea cuiva. Walser deschide ușa noii sale case și văzu un om sosit cu înfățișarea cuiva care încă n-a dus la capăt o însărcinare anume.
— Ce se întâmplă? murmură Walser.
— E vorba de robinetul de la baie, spuse omul.
Și intră.
Capitolul VIII
Poate că îl amețise noutatea spațiului, cert este că nu observase niciun fel de nedesăvârșire, fie în ceea ce privește lucrurile mai mult sau mai puțin concrete referitoare la el – în ceea ce privește senzația aceea de stabilitate care cuprinde stări musculare, ritmuri respiratorii și un confort de netăgăduit al spiritului pe care nicio ființă nu-l va putea zugrăvi vreodată –, fie în ceea ce privește lucrurile din casă. Un robinet nu era încă gata? Ei bine, ce știa el despre asemenea probleme?
— Intrați, dragul meu domn, terminați-vă treaba liniștit... Să nu rămână
nimic făcut pe jumătate, glumi Walser ca să spargă tăcerea, dar nu primi decât un vag murmur de încuviințare drept răspuns.
Capitolul IX
Scos deja de la locul său și așezat pe podea, robinetul părea să aibă parte de o clipă de odihnă, iar Walser simțea nevoia de a-i mulțumi încă de pe acum omului aceluia, chiar înainte de a-și fi terminat munca. Senzația era că un lucru care trebuia făcut era făcut acum, atât de liniștit și de concludent era modul în care robinetul și podeaua, să folosim termenul acesta, se îmbinaseră.
Mânuind o cheie franceză, omul înlăturase mai întâi garnitura care conecta robinetul la tub; apoi, odată îndepărtat robinetul, folosise puțină parafină
lichidă, poate, se gândi Walser, pentru a crește mobilitatea internă; și totul păru apoi să indice că un nou robinet va ieși din geanta de lucru dreptunghiulară, dar nu.
— Probabil există o pierdere de apă, spuse omul.
Walser se aplecă deasupra chiuvetei. Încerca să se arate extrem de interesat de problemă, dar de fapt se gândea la altceva.
În realitate, de-abia aștepta momentul când avea să se așeze din nou, în sufrageria lui cea nouă, bucurându-se de mirosul de neuitat al vopselei și al lacului, care pare să aibă un sens bine determinat, un sens nu material, ci istoric – miros care într-un fel părea să fie analogia, în lumea fizică, a clasicei expresii de început a unei istorisiri, infantilul „a fost odată“. El voia să înceapă ceva, iar omul acela parcă se punea la mijloc. Cu intenții bune, desigur, dar între viața cea nouă și Walser se afla un obstacol concret –
instalatorul.
Pe lângă toate acestea, Walser nu înțelegea nimic din ce se întâmpla –
forma acelor țevi nu îi suscita nicio interpretare. Le privea nu ca pe elementele unei entități mai mari, deținătoare a unei funcții anume, ci pur și simplu ca pe niște forme aproape abstracte. Pentru că nu înțelegea care era funcția fiecărui lucru, Walser privea țevile așa cum un estet ar fi observat un tablou pe care nu îl mai văzuse niciodată – încerca să extragă
de acolo un sens, nu utilitar, ci (să spunem așa) spiritual. Distanța dintre gândul său și ceea ce se întâmpla era atât de mare, încât mișcările instalatorului erau privite ca la cinema, de parcă ar fi existat o peliculă între cei doi și doar o parte, a lui, a lui Walser, ar fi fost adevărată.
Capitolul X
În momentul acela, din ceea ce se întâmpla dincolo de pânză doar un amănunt îl interesa: numărul de obiecte și instrumente pe care instalatorul le scosese din geanta sa și pe care le avea acum împrăștiate pe podea sau deasupra chiuvetei. Cu cât mai multe obiecte erau la vedere, cu atât mai mult avea să-i ia omului să plece. Iar în urmă cu câteva minute, Walser detectase mai multe lucruri decât acum. Fără îndoială, deci, mișcarea era parcă de reflux, de retragere – ceea ce îl mulțumea. Mai are puțin și pleacă, se gândi.
Cu toate acestea: soneria. Din nou.
Walser se înclină, cerându-și scuze fără cuvinte că va lipsi, și se îndepărtează de instalatorul care nu-și întrerupe nici măcar o clipă
activitatea.
Walser deschide ușa.
Este alt om, cu o cutie de instrumente.
— E vorba de plăcile podelei.
Walser zâmbi, dădu din cap în semn de încuviințare, lăsă omul să intre.
